1 Către Ierusalim, mergea
Iisus. Încet, Se-apropia,
De-ale Betaniei hotare –
Lângă Betfaghe – iar în zare,
Lucea piscul impunător
Al Muntelui Măslinilor.
Doi ucenici, El a chemat
2 Şi-a zis: „Veţi merge, imediat,
În satul din ‘naintea noastră.
Iată care-i menirea voastră:
Decum, în sat, o să păşiţi,
De-ndată o să şi găsiţi
Un măgăruş care-i legat.
Pe el, nimeni n-a-ncălecat,
Până acum. Voi îl luaţi,
Şi-apoi, la Mine, vă-nturnaţi.
3 Dacă se va-ntâmpla, cumva,
Şi-o să vă-ntrebe cineva,
„Ce faceţi?”, spre a lui ştiinţă,
Veţi spune: „Are trebuinţă
Domnul, de el, dar – mai apoi –
Îl va trimite înapoi.”
4 Cei doi, îndată, au pornit,
Iar măgăruşul l-au găsit,
La un sătean, în bătătură,
Lângă o uşă-n cotitură,
Chiar lângă drum. L-au dezlegat,
Iar când să plece, i-a-ntrebat
5 Unul din cei care şedeau
Acolo, şi la ei priveau:
„Ce faceţi? De ce-l dezlegaţi?
De ce voiţi să îl luaţi?”
6 Ei au răspuns cum li s-a zis,
Iar omu-acela le-a permis
Ca să îl ia. Apoi, l-au dus,
7 În faţa Domnului Iisus
Şi, hainele, şi-au aşezat,
Pe el. Iisus l-a-ncălecat,
8 Pornind la drum. Mulţi au făcut,
Din a lor straie, aşternut,
În faţa Lui. Alţii tăiau
Ramuri, din câmp, şi-mpodobeau
Drumul Învăţătorului.
9 Cei ce mergeau ‘naintea Lui –
Precum şi cei care-L urmau –
De bucurie plini, strigau:
„Osana! Binecuvântat
E Cel ce ni S-a arătat,
Care-n Numele Domnului,
Soseşte-acum! Osana Lui!
10 Să fie binecuvântată
Împărăţia ce se-arată!
A lui David împărăţie,
Azi, binecuvântată, fie!
Osana-n ‘naltul cerului!
Osana! Slavă Domnului!”
11 Ierusalimul L-a primit,
În prag de seară, primenit –
De arşiţa dogoritoare –
Prin dulce-a vântului, suflare.
Iisus, în Templu, a intrat
Şi, din priviri, a cercetat
Tot ce acolo se găsea;
Dar întunericul creştea
Şi-atuncea, cu cei doisprezece,
Iisus a hotărât să plece
Către Betania şi-apoi,
În zori, să vină înapoi.
12 Când, din Betania-au pornit,
În zori, Iisus a flămânzit.
13 El, de departe, a văzut,
Un mic smochin ce a crescut
Chiar lângă firul drumului.
A căutat, în frunza lui,
Gândind, vreo roadă, să găsească,
Şi foamea, să Îşi potolească.
Însă, nimic nu a găsit,
Căci n-a fost timpul de rodit.
14 Atunci, cuvântul, a luat
Şi, pe smochin, l-a blestemat:
„Acum, în veacul care vine,
Şi-n vecii vecilor, din tine –
Din rod, din ale tale fructe –
Nimeni să nu se mai înfrupte!”
Toţi ucenici-au auzit
Blestemul ce a fost rostit.
15 Când la Ierusalim sosiră,
Ei, către Templu, se grăbiră.
Iisus, în Templu, a intrat
Şi, mânios, i-a alungat
Pe cei care negoţ făceau;
S-a dus la cei ce bani schimbau,
Şi mesele le-a răvăşit;
Apoi, privirea, Şi-a oprit,
Pe cei ce vindeau porumbei.
Furios, S-a îndreptat spre ei,
Şi-ale lor bănci, le-a răsturnat.
16 Pe nimenea n-a mai lăsat,
Cu vase-n Templu. La sfârşit,
Celor prezenţi, El le-a vorbit:
17 „Nu ştiţi ce, în Scripturi, se spune?
„O casă, pentru rugăciune,
E casa Mea – e un loc sfânt,
Al tuturor, de pe pământ.
Dar voi sunteţi aceia cari,
O peşteră, pentru tâlhari,
Din ea, acuma, aţi făcut!”
18 Aceste vorbe n-au plăcut
Preoţilor cei mai de seamă,
Şi nici vorbirea, fără teamă,
A lui Iisus, nu le-a priit;
De-aceea, ei s-au sfătuit,
Cu cărturarii, şi-ncercau
Să-L prindă, însă, se temeau
De furia norodului,
Vrăjit de-nvăţătura Lui.
19 Când înserarea se-aşternea,
Iisus, cetatea, părăsea.
20 În zori, când iarăşi au trecut
Înspre cetate, au văzut –
Discipolii – cum s-a uscat
Smochinul, ce-a fost blestemat,
C-o zi în urmă, de Iisus.
21 Petru şi-a amintit şi-a spus:
„Învăţătorule, priveşte
Acel smochin mic, care creşte
Acolo! Ieri, l-ai blestemat,
Iar azi – sărmanul – s-a uscat!”
22 Iisus le-a zis atunci: „Mereu,
S-aveţi credinţă-n Dumnezeu!
23 Când cineva e ne-ndoit
În al său crez, şi-a poruncit,
Chiar muntelui – plin de credinţă –
„În mare, fugi!”, cu neputinţă
Este de-a nu fi ascultat! –
Crezând, chiar muntele-i mutat.
De-n inimă nu s-a-ndoit,
A căpătat lucrul dorit.
24 Vă spun, că lucrul ce-l cereţi –
Când vă rugaţi – să şi credeţi
Că, deja, l-aţi şi căpătat,
Căci astfel, el vă va fi dat.
25 Când în picioare vă rugaţi,
Întotdeauna să iertaţi
Pe cei ce v-au greşit. Astfel,
Cu voi, va proceda la fel,
Şi Tatăl vostru Cel Ceresc,
Iertând pe cei care-I greşesc.
26 Dar dacă voi nu veţi ierta,
Pe alţii, nu veţi căpăta
Iertare, de la al vost’ Tată –
N-o s-o obţineţi, niciodată.”
27 Iisus, în Templu, a intrat.
Îndată, fost-a asaltat,
De mulţi bătrâni şi cărturari
Şi-apoi de preoţii cei mari.
28 S-au strâns, în jurul lui Iisus,
Şi-o întrebare, ei I-au pus:
„Cu ce putere-ai săvârşit
Totul? De unde ai primit,
Acea putere? Să ne spui!”
29 Iisus a zis, la rândul Lui:
„Vă pun, şi Eu, o întrebare,
Iar dacă o să fiţi în stare
Să-Mi daţi răspuns, atunci şi Eu,
Am să răspund, la rândul Meu.
30 Deci, iată ce am să vă cer:
Botezul lui Ioan, din cer,
Sau de la oameni, a venit?”
31 Ei, între ei, au şuşotit:
„Dacă, „din cer”, Îi vom răspunde,
Va zice: „De-aţi ştiut de unde
E el, de ce nu l-aţi crezut?”
32 Acum, cu toţii am văzut
Că gloata l-a crezut proroc,
Pe-acel Ioan. Deci, nu e loc
Să spunem, că botezul lui
Vine din partea omului.
33 Mai bine – ca să nu greşim –
Îi vom răspunde că „nu ştim!”
„Nu ştiţi? Atunci, la rândul Meu” –
Zise Iisus – „nu spun nici Eu,
Cu ce putere am făcut
Toate pe câte le-aţi văzut!”