1 Când lumea, iar, s-a adunat,
Iisus, cuvântul, a luat
Şi-a zis: „Vă spun o pildă dar:
A fost un vrednic gospodar,
Care, o vie, a sădit.
După ce locu-a-mprejmuit,
Un teasc, în mijloc, a săpat
Şi-apoi, un turn a ridicat.
Sfârşind munca, iar acea vie,
Dorind, lucrată ca să fie,
Unor vieri a arendat-o
Şi, liniştit, el a luat-o
Spre altă ţară-n treaba lui;
2 Însă, la vremea rodului,
Trimise-un rob, să i se dea,
Partea ce i se cuvenea,
Din roade; dar, când l-au văzut,
3 Pe rob, vierii l-au bătut.
Din vie-apoi, l-au alungat
Fără ca partea să-i fi dat.
4 Atunci, stăpânu-a trimis iar,
Pe un alt rob la vie, dar,
Şi el a fost batjocorit,
Căci, rău, la cap, a fost rănit.
5 Alt rob, stăpânul, a trimis,
Însă, pe-acela l-au ucis.
Cu alţi robi s-a-ntâmplat la fel.
6 Atunci, stăpânu-şi zise-n el:
„Ar fi mai bine – gândesc eu –
Să îl trimit, pe fiul meu,
Pentru că el va fi primit,
Cu cinste.” Când l-au întâlnit
7 Pe fiu, vieri-au zis: „Priviţi!
Moştenitorul e! Veniţi
Să îl ucidem, căci apoi,
Moştenitori vom fi doar noi!”
8 Ei au făcut precum au zis:
L-au prins pe fiu şi l-au ucis,
Iar trupul, i l-au aruncat
Afară-apoi, şi au plecat,
Făr’ a gândi la ce-o să fie.
9 Atunci, însă, când o să vie
Stăpânul, o să îi omoare.
Va şterge, astfel, de sub soare,
Pe-acei tâlhari, şi o să dea –
În urmă – via, altuia.
10 Dar, oare, voi n-aţi auzit,
Sau în Scriptură, n-aţi citit
Faptul acesta, niciodată,
Că „Piatra ce-a fost lepădată
De meşterii zidari, e-adusă
Şi-n capul unghiului e pusă,
11 Iar lucru-acesta-i aşezat
De Domnul, şi e minunat”?”
12 Când cărturari-au auzit
Aceste vorbe, au voit
Să pună mâna pe Iisus;
Dar L-au lăsat şi-apoi, s-au dus,
Înspăimântaţi, căci se temeau,
De gloatele ce-L însoţeau.
13 Furioşi că n-au făcut nimic,
Au încercat un şiretlic:
Irodieni şi Farisei,
Trimis-au la Iisus, iar ei
Să-ncerce, curse, a-I întinde,
Cu vorbe, ca să-L poată prinde.
14 Aceştia-n faţa lui Iisus,
Înfăţişându-se, au spus:
„Învăţătorule, venim,
La Tine, pentru că noi ştim,
Că tot ce spui, e-adevărat.
Norodului, i-ai arătat,
Prin adevăr, a Domnului
Cale; la faţa omului,
Tu, niciodat’, nu Te-ai uitat –
De nimenea nu ţi-a păsat.
Ne spune aşadar, cum vezi
Problema birului? Ce crezi –
Pentru că iată, noi nu ştim! –
Se cade, oare, să plătim
Bir, la Cezar? Deci, Tu ce spui?
15 Plătim sau nu, Cezarului?”
Făţarnicul lor gând, ascuns,
Iisus, îndată, l-a pătruns,
Şi-a întrebat: „De ce veniţi,
La Mine, să Mă ispitiţi?
Daţi-Mi un ban!”, El le-a mai spus,
16 Iar ei, în grabă, I-au adus,
Banul cerut. „Ei, ce vedeţi?” –
I-a întrebat Iisus. „Spuneţi,
Al cui e chipul desenat
Şi slova ce s-a încrustat,
Pe banu-acesta? Ale cui?!”
„Toate-s ale Cezarului!” –
17 Au răspuns ei. „E-adevărat!
Atuncea, daţi ce e de dat
Cezarului, iar Domnului,
Să-I daţi ceea ce este-al Lui!” –
Le-a zis Iisus. Ei s-au mirat,
Şi-nvinşi, de-acolo, au plecat.
18 Abia plecară Fariseii,
Că şi sosiră Saducheii –
Cei cari nu cred în înviere –
Voind să ceară o părere,
De la Iisus. Unul a zis:
19 „Învăţătorule, ne-a scris
Moise, că de-ntâmpla-se-va
Şi o să moară cineva,
Fără să fi avut copii,
Atuncea, fratele său – ştii –
Va trebui să se însoare
Cu văduva acelui care
Pierit-a, şi să îi ridice
Urmaşi – căci Moise aşa zice.
20 Iată, la noi au fost odat’,
Fraţi, şapte. Primul s-a-nsurat
Şi a murit, făr’ a lăsa
Vreun copilaş, în urma sa.
21 Atunci, nevasta mortului,
Rămase la fratele lui;
Dar şi acesta a murit.
La fel, şi-al treilea a păţit.
22 Toţi au pierit, fără urmaşi –
N-a avut unul, copilaşi.
După ce i-a-ngropat pe toţi,
Muri femeia. Dacă poţi,
23 Ne spune: când vor învia,
Cu cine va rămâne ea?
A cărui frate o să fie,
Căci ea, la toţi, le-a fost soţie?”
24 Iisus a zis: „Vă rătăciţi.
Scripturile, voi nu le ştiţi,
Nici nu cunoaşteţi, vă spun Eu,
Puterile lui Dumnezeu.
25 Când învierea va veni,
N-au să se-nsoare oamenii,
Şi-asemenea îngerilor,
În cerul Domnului, fi-vor.
26 Dar pentru că aţi pomenit
Despre-nviere, n-aţi citit
Ceea ce Moise povesteşte –
În carte – când de „Rug” vorbeşte?
În acel loc, Moise a scris,
Ceea ce Dumnezeu i-a zis:
„Sunt Dumnezeul lui Avram,
Isac şi Iacov”. Dar voiam
27 Să vă mai spun ceva şi Eu:
Aflaţi, însă, că Dumnezeu,
E Dumnezeul viilor
Şi nicidecum al morţilor!
Scriptura, însă, voi n-o ştiţi
Şi tare vă mai rătăciţi!”
28 Un cărturar, ce-a ascultat
Cuvintele ce s-au purtat,
Ştiind că bine-a zis Iisus –
În tot ceea ce El a spus,
Acolo, Saducheilor –
Se-apropie de-nvăţător,
Şi-L întrebă: „Spune-mi, ştii care
E cea dintâi poruncă, oare?”
29 Iisus, ochii, Şi-a pironit,
Pe cărturar, căci a voit –
Mai înainte să-i răspundă –
Să poată, gândul, să-i pătrundă.
Apoi, nu după vreme multă,
A zis: „Israele, ascultă!
Al nostru Domn şi Dumnezeu,
Singurul Domn va fi, mereu!”,
30 Şi-apoi, „Pe Domnul”, s-a mai zis
Să Îl iubeşti, precum e scris,
„Cu inima, cu sufletul,
Precum şi cu tot cugetul!”
Aceasta e porunca-ntâi –
Porunca cea de căpătâi.
31 A doua, asemănătoare,
Este porunca următoare:
„Aproapele să îţi iubeşti,
Precum tu însuţi iubit eşti
De către tine, cu ardoare.”
Asta-i porunca cea mai mare.”
32 Când a sfârşit, vorba, Iisus,
„Drept ai grăit!” – omul a spus.
„Este un singur Dumnezeu,
Şi tot aşa va fi mereu;
33 Iar a-L iubi cu sufletul,
Cu inima, cu cugetul,
Şi a-ţi iubi aproapele,
Mai mult e decât jertfele
Şi decât arderea de tot –
Eu, cel puţin, aşa socot.”
34 Iisus văzu că a vorbit
Cu meşteşug, şi a rostit:
„Nu eşti departe – îţi spun Eu –
Măi omule, de Dumnezeu.”
Apoi, nimeni nu I-a mai pus,
Vreo întrebare, lui Iisus.
35 Iisus, în Templu, a intrat
Şi tot norodul adunat,
Învăţătură, a primit.
Apoi, aproape de sfârşit,
Când toţi stăteau atenţi, Iisus,
O întrebare grea, a pus:
„Cum de zic, oare, cărturarii –
Şi-asemenea lor, toţi mai marii –
Despre Hristos, că îi e fiu
Lui David? Oare, ei nu ştiu
36 Ceea ce David a rostit,
De Duhul Sfânt, însufleţit?
Iată ce-a spus David, mereu:
„Domnul a zis, Domnului meu:
„Aşează-Te la dreapta Mea,
Până atunci când voi putea –
Până când voi găsi o cale,
Duşmani-Ţi, sub tălpile Tale,
Să Ţi-I aşez!” Deci, L-a numit
37 Chiar David „Domn”, însufleţit
De Duhul Sfânt. Vă-ntreb acum,
De I-a spus „Domn”, atuncea, cum,
Lui David, El îi este fiu? –
Iată ce aş dori să ştiu!”
Norodul care-n juru-I sta,
Plin de plăcere-L asculta.
38 Iisus, noroadelor, vorbea
Şi-nvăţătură le dădea:
„Feriţi-vă de cărturari!” –
Le spunea El. „Ei sunt cei cari,
În haine lungi doar, se îmbracă
Şi, plecăciuni, vor să le facă
Mulţimea, când trec prin pieţe.
39 În sinagogi şi la ospeţe,
De-s invitaţi sau de sunt duşi,
Pe locurile dintâi, puşi,
Doresc să fie. Ei sunt cei
40 Care-nghit casa văduvei.
Lungi rugăciuni, ei fac pe stradă,
Numai ca lumea să îi vadă.
Dar toate, au să le plătească:
Mare osândă-au să primească!”
41 În faţa visteriei, sta
Iisus, cu-ai Săi, şi se uita,
Cum cei ce-n Templu pătrundeau,
În visterie, bani puneau.
Cei mai mulţi bani au fost lăsaţi
De cei care erau bogaţi.
42 O văduvă veni şi ea
Şi-apoi, puţinul ce-l avea,
Doi bani – întreaga-i avuţie,
De-un gologan – în visterie,
43 A aruncat. Atunci, Iisus,
Spre ucenici, S-a-ntors şi-a spus:
„Văzut-aţi voi? Cu-adevărat,
Această văduvă a dat
Mai mult decât au dat toţi cei,
Care-au pus bani, ‘naintea ei,
44 Căci, din prisosul lor, au dat;
Dar ea, sărmana, a lăsat
Tot ce avea, în visterie,
Deşi se zbate-n sărăcie;
Bănuţul care îl avea,
Ca să trăiască-i trebuia.”