1 Când a sfârşit de cuvântat,
Iisus, din Templu, a plecat.
Atunci, un ucenic de-al Lui,
Înspre clădirea Templului,
A arătat, plin de-ncântare,
Spunându-I: „Uite, ce zid are!
Ce pietre mari s-au folosit,
Atuncea, când s-a construit!”
2 El zise, ucenicului:
„Vezi măreţia zidului?
Să ştii dar, că zidirea toată
Are să fie dărâmată;
Piatră pe piatră n-o să stea,
Nimic nu va mai rămânea!”
3 Pe Muntele Măslinului,
Iisus şi ucenicii Lui,
Urcară-apoi. Când s-au oprit,
Cu toţi, spre Templu, au privit.
Acolo, Petru şi Andrei,
Ioan şi Iacov au fost cei
Cari, după ce s-au aşezat,
Lângă Iisus, au cuvântat:
4 „Acuma, despre ce ne-ai spus,
Avem, nişte-ntrebări, de pus:
Când oare, au să se-mplinească
Toate? Ce semn o să vestească
Atunci, că timpul s-a-mplinit?”
5 Iisus, privindu-i, le-a vorbit:
„Băgaţi de seamă! Nu cumva,
Să vă înşele cineva!
6 Fiindcă, în Numele Meu,
Mulţi vor veni, zicând: „Sunt eu!
Eu sunt Hristosul!” Voi, vegheaţi,
Pentru că mulţi vor fi-nşelaţi.
7 Când, de războaie, auziţi,
Când veşti de lupte doar, găsiţi,
Pe buzele oamenilor,
Nu vă speriaţi de vorba lor;
Căci lucrurile auzite –
Toate – vor trebui-mplinite.
Să nu vă temeţi, nicidecum –
Sfârşitul nu va fi acum.
8 Un neam va fi împotriva
Altui, şi ridicase-va –
Să lupte – o împărăţie,
În contra altei. Au să fie
Cutremure pe-alocurea,
Va bântui şi foametea;
Şi tulburări, pe-acest pământ,
Atunci, vor fi. Dar ele sânt
Începerea durerilor.
9 În mâinile oamenilor,
Voi veţi ajunge. Să luaţi,
Seama, la voi şi să vegheaţi,
Căci veţi fi duşi în judecată,
Şi-n sinagogi au să vă bată.
Duşi fi-veţi, fără nici o vină –
Ci numai din a Mea pricină –
În faţa dregătorilor
Şi chiar a împăraţilor,
Să le slujiţi de mărturie.
10 Dar, mai ‘nainte ca să vie
Tot ceea ce v-am povestit,
Cuvântu-Mi fi-va răspândit,
Căci Evanghelia ce-i vestită,
Trebuie propovăduită
La Neamuri, în ţinutul lor,
Spre folosinţa tuturor.
11 Când mâinile, pe voi, vor pune,
Nu vă gândiţi la ce veţi spune.
Ce trebuie ca să vorbiţi,
În acel ceas o să primiţi,
Căci Duhul Sfânt o să vorbească
Prin voi, şi o să vă-nsoţească.
12 Un frate-n vremi ce nu-s departe,
Pe altul, îl va da la moarte,
Iar taţii, pe copii lor.
Fii-n contra părinţilor,
Vor merge şi-i vor omorî.
13 Lumea, pe voi, vă va urî,
Din pricina Numelui Meu.
Dar cel care va şti, mereu,
Să rabde, până la sfârşit,
Are să fie mântuit.”
14 „Iată că vă mai dau o ştire:
A „urâciunii pustiire”,
Atunci când veţi vedea că şade
În locu-n care nu se cade –
Cine citeşte să-nţeleagă
Şi-nvăţătură să culeagă –
Fugiţi în munţi, cei din Iudeea!
15 În ce-i priveşte pe aceia
Care găsiţi, atunci, fi-vor
Pe-acoperişul caselor,
Să nu coboare ca să-şi ia
Lucruri din casă, ci să stea
Acolo, unde-au fost surprinşi.
16 Atuncea, cei care-au fost prinşi
În câmp, să nu vină-napoi,
Să îşi ia haina, ca apoi,
17 Să fugă! Vai, va fi de toate
Femeile însărcinate!
La fel va fi şi de acele
Care-alăptează! Vai, de ele!
18 Rugaţi-vă, necontenit,
Ca tot ceea ce v-am vestit,
În iarnă să nu se-mplinească.
19 Atuncea, o să bântuiască
Un greu necaz – atât de mare –
Cum n-a mai fost, nicicând, sub soare,
De când e lumea-ntemeiată,
Şi cum nu va mai fi vreodată.
20 Însă, acele zile, toate,
De Tatăl Meu, au fost scurtate,
Căci dacă nu le-ar fi scurtat,
Nimeni nu ar mai fi scăpat.
Să fim dar, bine înţeleşi:
Din pricina celor aleşi,
Au fost scurtate. De cumva,
21 Atunci, va spune cineva:
„Veniţi cu toţi să Îl vedeţi!
Hristos e-aici!”, să nu-l credeţi;
22 Căci au să fie mulţi Hristoşi
Şi mulţi, prorocii mincinoşi.
Vor face semne, minuni mari,
Spre-a-i înşela chiar pe cei cari
Au fost aleşi. Deci, ţineţi minte:
23 Că v-am spus, totul din ‘nainte!
24 După acel timp de necaz,
Chiar soarele, al său obraz
Şi-l va întuneca, iar luna
Nu-şi va mai da, ca-ntotdeauna,
Lumina-i albă argintată,
Căci şi ea fi-va-ntunecată;
25 Iar de pe boltă, măturate,
Sunt stelele. Cutremurate,
Puterile cerurilor
Vor fi, iar în înaltul lor
26 Atuncea, o să se zărească,
Pe nori, cum are să sosească –
Cu slava şi puterea Lui
Eternă – Fiul omului.
27 Pe îngerii Săi, îi va pune
Să meargă şi să îi adune
Pe toţi care-s ai Lui aleşi.
Din patru vânturi, ei, culeşi –
Din marginile cerului,
La capătul pământului –
28 Vor fi, atunci. Pildă luaţi,
De la smochin, şi învăţaţi:
Căci dacă el îşi frăgezeşte
Mlădiţa, şi-apoi înfrunzeşte,
Voi ştiţi, cu toţi, că în curând,
29 Soseşte vara. La fel, când,
Tot ceea ce v-am povestit,
Vedea-veţi că s-a împlinit,
Că Fiul omului soseşte,
Să ştiţi atunci! La uşă este!
30 Adevărat vă spun Eu: iacă,
Neamul acesta n-o să treacă,
Până când tot ce v-am vestit,
Nu o să fie împlinit.
31 Va trece cerul şi pământul,
Dar nu va trece-n veci cuvântul
Care a fost rostit de Mine.
Al Meu cuvânt, veşnic, se ţine!
32 Despre-acea zi, despre-acel ceas,
Nu ştie nimeni. Au rămas,
Numai de Tatăl Meu, ştiute –
Nici Mie nu-Mi sunt cunoscute.
33 Băgaţi de seamă, şi vegheaţi!
Necontenit, să vă rugaţi,
Ca pregătiţi să staţi, mereu,
Pentru-acea zi, în ceasul greu.
34 Atuncea, întâmpla-se-va,
Ca şi când pleacă, cineva,
În altă ţară şi îşi lasă,
La robii săi, avere, casă
Şi tot ce a mai adunat;
Putere, robilor, le-a dat,
Şi-apoi, a spus, la fiecare,
Ce fel de datorie are.
Portarului, i-a poruncit,
Să stea de veghe, neclintit.
35 La fel, şi voi: atenţi să fiţi!
Vegheaţi într-una, căci nu ştiţi,
Stăpânul casei, când soseşte –
În prag de seară se iveşte,
În miez de noapte, poate, vine;
Sau poate, tot atât de bine,
La cântecul cocoşilor,
Ori la ivirea zorilor.
36 Vă temeţi dar, că neştiind
Când vine, nu cumva, dormind,
Să vă găsească! Ascultaţi,
37 Un sfat vă dau la toţi: vegheaţi!”