1 Doar două zile mai erau,
Şi sărbătorile urmau:
Întâi, praznicul Paştelor,
Apoi cel al Azimilor.
În acest timp, preoţii mari,
Precum şi ai lor cărturari,
Prin vicleşug, se străduiau
Să-L prindă pe Iisus. Voiau
Să-I afle un motiv – oricare –
Să poată-apoi, să Îl omoare.
2 Au hotărât a face toate,
Chiar după Paşti, căci „nu se poate”,
Şi-au zis – „în al praznicului
Timp, să-L luăm. Norodului,
Trebuie să-i asigurăm
Liniştea-n sărbători. Lăsăm
Să treacă praznicul, şi-apoi,
Vom pune mâna pe El, noi!”
3 Iisus, la Simon locuia –
Leprosul – în Betania.
Era, la masă, aşezat,
Atunci când s-a apropiat
Femeia, de scaunul Lui,
Purtând pe vârful capului,
Un vas de alabastru, plin
Cu mir de nard, curat şi fin.
După ce vasul, ea l-a spart,
Mirul acela, l-a turnat,
Ungându-I capul lui Iisus.
4 Plini de necaz, unii au spus:
„Ce rost, risipa asta, are?
5 Puteam obţine un preţ mare,
Pe mirul acestei femei –
Chiar peste trei sute de lei –
Iar suma, astfel adunată,
La cei săraci, ar fi fost dată.”
6 Iisus le-a zis: „Lăsaţi-o-n pace!
Ce aveţi voi, cu ea, a face?
Dar pentru ce-i aduceţi, oare,
Atât de multă supărare,
Când ea, un bine, a făcut?
7 Pe toţi sărmanii i-aţi avut –
Şi îi aveţi – mereu, cu voi.
Astfel, puteţi, oricând apoi,
Ca să le faceţi numai bine,
Neîncetat. Însă, pe Mine,
Nu-ntotdeauna Mă aveţi.
8 Acuma, dacă să ştiţi, vreţi,
Aflaţi că ea n-a risipit
Mirul, ci doar M-a pregătit,
Pe Mine, pentru-ngropăciune.
9 Iată ce am a vă mai spune:
Oriunde, propovăduită
E Evanghelia, povestită
Va fi, mereu, şi fapta ei,
Spusă spre pomenirea ei.”
10 Din ucenici – din doisprezece –
Unul, grăbit, a fost să plece,
La preoţi, căci iubea mult banul.
Iuda era, Iscarioteanul,
Discipolul care s-a dus,
Ca să Îl vândă, pe Iisus.
11 Cu preoţii s-a târguit,
Şi-aceştia i-au făgăduit
Mulţi bani, iar el, neîncetat,
Un bun prilej a căutat,
Ca să Îl dea, pe-nvăţător,
În mâinile preoţilor.
12 Era în prag de sărbătoare,
Iar bucuria a fost mare.
Când dimineaţa a venit
Şi soarele a răsărit
În praznicul Azimilor,
Discipolii, la-nvăţător,
Veniră. Tocmai pregăteau
Jertfe de Paşte şi voiau
Ca să Îi pună o-ntrebare:
„Ne spune, unde doreşti, oare,
Să pregătim, să ne-aşezăm,
Ca Paştele, să le mâncăm?”
13 Iisus, atuncea, i-a trimis,
Pe doi discipoli, şi le-a zis:
„Către cetate, să porniţi;
Când veţi intra, o să-ntâlniţi,
De-ndată, un locuitor,
Cari duce apă-ntr-un ulcior.
Pe urma lui, voi să plecaţi,
14 Iar unde intră el, intraţi
Şi spuneţi-i stăpânului:
„Din partea-nvăţătorului,
Venim la tine. El a zis
Să te-ntrebăm – când ne-a trimis –
„Care-i odaia pregătită –
Cea pentru oaspeţi rânduită –
Unde să pot ca să cinez,
Şi Paştele, să le serbez,
Cu ucenicii Mei?” El are
15 Să vă dea camera cea mare.
Acolo, voi să aşezaţi
Totul, şi să ne aşteptaţi.”
16 Discipolii, cei doi, s-au dus
Şi au făcut ce li s-a spus –
Pe acel om, ei l-au găsit
Şi Paştele, le-au pregătit.
17 Seara, cu ucenicii Lui,
Iisus, la casa omului,
Veni. În casă, a intrat
Şi cu cei doisprezece-a stat
18 În jurul mesei, iar apoi,
El le-a vorbit: „Unul, din voi,
O să Mă vândă.” S-au speriat
19 Cu toţii, şi L-au întrebat –
Voind să ştie fiecare –
„Doamne, nu sunt, cumva, eu, oare?”
20 Privind în jurul Său, Iisus,
Le-a zâmbind blând şi-apoi a spus:
„Cel care mâna-şi va întinde
Cu Mine-n blid, Mă va şi vinde.
21 Să ştiţi că Fiul omului –
Cum este scris – pe drumul Lui,
Va merge, către al Său ţel.
Dar vai va fi de omu-acel,
Prin care, El este vândut! –
Mai bine nu s-ar fi născut!”
22 Iisus, o pâine, a luat;
După ce-a binecuvântat,
A frânt-o în bucăţi mai mici,
Pe care-apoi, la ucenici,
Le-a dat, spunându-le: „Luaţi
Această pâine, şi-o mâncaţi:
Acesta este trupul Meu.”
23 Luând cupa, lui Dumnezeu,
I-a mulţumit, apoi le-a dat-o,
Iar ucenicii au luat-o
Şi au băut, cu toţi, pe rând,
Din mână-n mână, ea trecând.
24 „Beţi toţi din ea”, le-a zis Iisus,
„E al Meu sânge. El e pus
Să întărească, pe pământ,
Acuma, noul legământ,
Şi pentru mulţi, va fi vărsat.
25 Vă spun dar, cu adevărat,
Din rodul viţei, n-am să beau
Până atunci când am să stau,
Să îl gust, nou – la Tatăl Meu –
În ceruri, sus, la Dumnezeu.”
26 După ce masa-au terminat,
Imnuri de laudă-au cântat,
Spre slava Domnului, în cor.
În Muntele Măslinilor,
Plecară-apoi. Ajungând sus,
27 Pe culmea lui, Domnul le-a spus:
„Iată, vă dau, acum, de ştire:
O pricină de poticnire,
În Mine, toţi o să găsiţi,
În astă noapte. Căci, să ştiţi,
E scris: „Păstorul, îl voi bate,
Şi risipite vor fi toate
Oile turmei.” Dar apoi,
28 Voi învia şi merge-voi,
‘Naintea voastră-n Galileea.”
29 Petru a spus: „Chiar când aceia
Cari sunt prezenţi, cu noi, aici” –
Şi-a arătat spre ucenici –
„Se-mpiedică, n-am să-Ţi găsesc
Pricini, ca să mă poticnesc!”
30 Iisus i-a zis: „Adevărat
Îţi spun: abia va fi cântat
Cocoşul, doar de două ori,
Iar tu, de Mine, de trei ori
Ai să te lepezi, când năpasta
Veni-va – chiar în noaptea asta!”
31 Petru-a răspuns: „Şi dacă mor,
Tot nu mă lepăd! Trădător,
Nu sunt, şi ştii aceasta, bine!
Nu mă voi lepăda, de Tine!”
Toţi ucenici-au spus la fel:
Că nu s-or lepăda de El.
32 Era un loc împrejmuit,
Ce Ghetsimani era numit.
Iisus a zis: „Aici să staţi.
Plec să Mă rog. Voi, aşteptaţi.”
33 Cu El, pe Petru, l-a luat –
Ioan şi Iacov, i-au urmat.
Deodată, S-a simţit mâhnit,
Căci întristarea L-a lovit
Şi-n Sine, S-a înspăimântat.
34 „Sufletu-Mi este apăsat” –
A zis Iisus – „de întristare.
Cuprins e de-o sfârşeală mare,
Şi-abia mai poate să o poarte,
Căci supărarea e de moarte.
Voi trei, aicea, vreau să staţi
Şi-n rugăciune, să vegheaţi.”
35 Apoi, puţin, S-a-ndepărtat
Şi, la pământ, S-a aruncat,
Rugându-Se, de-i cu putinţă –
Şi pe a Tatălui voinţă –
Să fie-ndepărtat, de El,
Paharul ceasului acel.
36 În urmă, „Ava” a rostit –
„Tată” înseamnă tălmăcit –
„La Tine, toate-s cu putinţă!
Ascultă dar, a Mea dorinţă,
Şi-ndepărtează ăst pahar,
De Mine – de Ţi-e voia – dar,
Nu vrerea-Mi vreau să izbândească,
Ci voia Ta să se-mplinească!”
37 El, rugăciunea, Şi-a sfârşit
Şi, la ai Săi, a revenit,
Dar ei dormeau. Când i-a văzut,
Lui Petru-i zise: „N-ai putut,
Să-nlături somnul, de la tine,
Un ceas doar, să veghezi, cu Mine?
38 Fiţi treji de-acuma, şi vegheaţi!
Neîncetat, să vă rugaţi,
Să nu ajungeţi să cădeţi
În vreo ispită, căci vedeţi
Ce mare-i râvna duhului
Şi neputinţa trupului.”
39 Apoi, iarăşi, i-a părăsit,
Şi-aceleaşi vorbe a rostit.
40 S-a-ntors, din nou, şi i-a aflat
Dormind, căci li s-a-ngreunat
Ochii, de somn. Când L-au văzut,
Nimic, să spună, n-au putut.
41 A treia oară, a plecat
Şi, Tatălui, I S-a rugat.
La ucenici, când a venit,
Pe toţi, dormind, iar i-a găsit.
Atunci, le-a zis: „Acum, dormiţi!
Puteţi ca să vă odihniţi!
Timpul, Fiului omului,
S-a împlinit, iar soarta Lui,
La păcătoşi le este dată,
Şi-n mâna lor e-ncredinţată.
42 Sculaţi! Al vost’ Învăţător
E căutat, de vânzător!”
43 Pe când Iisus, încă, vorbea,
Iuda, de ei, se-apropia –
De gloată însoţit – să-L lege.
Armaţi cu săbii şi ciomege,
Gloata aceea de strânsură –
Toată acea adunătură –
Trimisă fost-a la Iisus,
De preoţii cei mai de sus
Şi de bătrânii lor, din sfat.
44 Semn, vânzătorul le-a lăsat,
Celor care erau cu el:
„Învăţătorul e Acel,
Pe care eu am să-L sărut.
Când vi-L fac, astfel, cunoscut,
Voi tăbărâţi şi-L înhăţaţi!”
45 Fiind urmat, de-ai săi fârtaţi,
De la distanţă, de Iisus,
El s-a apropiat şi-a spus:
„Învăţătorule!” Apoi,
A mai făcut un pas sau doi,
În faţa Lui s-a închinat
Şi, pe obraz, L-a sărutat.
46 Atunci, cei ce l-au însoţit
Pe Iuda, iute-au năvălit
Şi, astfel, mâinile au pus,
În noaptea ‘ceea, pe Iisus.
Sub pază-n urmă, L-au legat.
47 Un ucenic a încercat
Să-I sară-n ajutor. Grăbit,
Cu sabia, el l-a lovit
Pe omul cari aprope-a stat,
Şi-atunci, urechea i-a tăiat
Chiar robului preotului.
48 Iisus, celor din jurul Lui,
Care-L legară, le-a vorbit:
„Voi, după Mine, aţi ieşit,
Armaţi cu săbii şi ciomege,
Ca dup-un călcător de lege –
De parcă Eu sunt un tâlhar –
Ca să Mă prindeţi. Uitaţi dar,
49 Că-n toate zilele şedeam,
În Templu, unde învăţam
Noroadele. Iată, mereu,
În al vost’ mijloc, am fost Eu,
Şi totuşi, nu M-aţi arestat.
Toate, acum, s-au întâmplat,
Să se-mplinească ce s-a zis,
Şi ce-n Scriptură a fost scris.”
50 Toţi ucenicii au fugit,
Lăsându-L singur, părăsit,
În mâna gloatei de tâlhari
Şi-a preoţilor celor mari.
51 În urma lui Iisus, mergea
Un tânăr, ce-şi acoperea
Trupul, cu o bucată mare,
De in. Doar astă-nvelitoare
Avea, drept haină, omu-acel.
Când a fost prins, de gloată, el,
52 Învelitoarea şi-a lăsat
Şi gol, cu fuga, a scăpat.
53 Gloata aceea, pe Iisus,
La marele preot, L-a dus.
Atunci, acolo, se aflau
Mulţi cărturari; cu ei erau
Şi vârstnicii norodului.
Toţi aşteptau venirea Lui.
54 Petru, din umbră, L-a urmat.
Plin de curaj, el a intrat
În curţile preotului,
Şezând în jurul focului,
Cu-aprozii, să se încălzească.
55 Toţi căutau ca să găsească –
Preoţi, bătrâni şi cărturari –
Pe cineva – un martor – cari
O mincinoasă mărturie
Să facă şi motiv să fie,
În contra lui Iisus, prin care,
Să poată-apoi, să Îl omoare.
Pe nimeni, însă, n-au găsit,
56 Deşi mulţi martori le-au venit,
Pentru că tot ce se spunea
În contră-I, nu se potrivea.
57 La urmă, s-a vădit să fie
Şi-o mincinoasă mărturie,
Aşa precum ei şi-au dorit.
58 Martori-au spus: „L-am auzit
Spunând că „Templul Domnului,
Făcut de mâna omului,
Doar în trei zile, pot să-l stric
Şi iar, la loc, să îl ridic,
Cu mâini ce nu sunt omeneşti!”
Ce spuneţi de-astfel de poveşti?”
59 În tot ce au mărturisit,
Spusa nu li s-a potrivit.
60 Atunci, din jilţ, s-a ridicat
Marele preot şi-a-ntrebat:
„I-auzi pe-aceşti oameni ce zic?
Tu nu ai, de răspuns, nimic?”
61 O vorbă, nu a scos Iisus,
Iar preotul cel mare-a spus:
„Tu eşti Hristosul, Te-ntreb eu?!
Eşti Tu, Fiul lui Dumnezeu,
Al Celui binecuvântat?”
62 „Da, sunt!” – zise Iisus, de-ndat’.
„De-acum Îl veţi vedea, mereu –
La dreapta, lângă Dumnezeu –
Şezând, pe Fiul omului,
Ca dreaptă a puterii Lui!
Pe norii cerului, şi voi
Îl veţi vedea venind apoi.
Curând o să-L vedeţi venind,
De slava-I mare, strălucind.”
63 Marele preot s-a sculat
Şi, hainele, şi-a sfâşiat,
Strigând: „Nevoie, mai avem,
De martori, când martori suntem
64 Chiar noi? Acum, L-am auzit!
În faţa noastră, a hulit!
Cum vi se pare? Ce credeţi?
Să-mi spuneţi, ce părere-aveţi?”
Atunci, cu toţi, au hotărât,
Că trebuie-a fi omorât.
65 Din sală, mulţi au început
Să-L scuipe. Unii L-au bătut
Cu pumnii. Alţii Îl loveau
Şi, „Proroceşte!”, Îi strigau.
După ce L-au batjocorit,
Aprozi-n palme, L-au primit.
66 În astă vreme, Petru sta,
În curte, jos, şi aştepta.
Când slujnica preotului,
Întâmplător, prin faţa lui,
Trecut-a, l-a recunoscut
67 Şi-a zis: „Pe tine, te-am văzut,
Cu-Acel Nazarinean, Iisus!”
68 Petru s-a lepădat şi-a spus:
„N-am fost cu El! Nu ştiu ce spui!
Nu te-nţeleg! Nu-s omul Lui!”
A-ntors spatele, tuturor,
Şi a ieşit iute-n pridvor.
Atunci, cocoşul a cântat.
69 Slujnica a continuat
Să spună celor ce erau
Aolo strânşi, şi-o ascultau:
„Să ştiţi că e precum v-am spus:
Şi-acest om fost-a cu Iisus!”
70 Petru, din nou, s-a lepădat,
Dar mulţi din cei ce s-au aflat
Acolo-au zis: „Fără-ndoială,
Omul acesta ne înşeală!
Tu eşti din ceata lui Iisus.
Chiar vorba-ţi, iată, că te-a spus –
Vorbeşti la fel ca-n Galileea!
Dreptate a avut femeia!”
71 Petru, atuncea, s-a jurat
Şi-n urmă, s-a şi blestemat:
„Nu Îl cunosc!”, însă, afară,
72 Cântă, pentru a doua oară,
Cocoşul. Petru s-a trezit
Ca dintr-un vis: şi-a amintit
Ce-a spus Iisus: „Adevărat
Îţi zic: abia va fi cântat
Cocoşul, doar de două ori,
Iar tu, de Mine, de trei ori
Ai să te lepezi!” Întristat,
De remuşcare măcinat,
Pentru tot ce s-a petrecut,
Petru, să plângă, a-nceput.