1 Era în acea zi, în care,
Iisus ieşise lângă mare.
Multe noroade au venit,
Aşa încât a trebuit
Ca să se urce şi să şeadă
Într-o corabie, să-L vadă
Gloata, cari ţărmul a-mpânzit.
2 Apoi, în pilde, le-a vorbit:
3 „Odată, un semănător,
Să-şi semene al său ogor,
Ieşit-a şi, de semănat,
Cu mare zor, s-a apucat.
4 Sămânţă aruncând grăbit,
Câteva boabe-au nimerit
Pe drum. Păsări le-au observat
Şi au venit de le-au mâncat.
5 Unele boabe au căzut
Pe-un loc stâncos. Nu au avut
Pământ destul. Au încolţit
Îndată, căci nu au găsit
Pământ adânc; dar s-au uscat,
6 Când soarele s-a arătat –
Fiind căzute între stânci,
N-avură rădăcini adânci.
7 Alte seminţe au căzut
În spini. Aceştia au crescut,
Iar grâul care s-a-nălţat
Acolo, fost-a înecat.
8 Multe seminţe-au nimerit
În bun pământ, şi au rodit:
Grăuntele acolo pus,
Alte o sută a adus;
Un altul a adus şaizeci,
Iar altul a adus treizeci.
9 Cei cu urechi de auzit,
Să înţeleagă ce-am vorbit!”
10 Discipolii L-au întrebat,
Apoi, când singuri s-au aflat:
„De ce, în pilde, le-ai vorbit?”
11 „Doar vouă vi s-a-ngăduit,
Această taină, s-o aflaţi,
A-mpărăţiei. Ascultaţi:
12 Eu, doar în pilde, le-am vorbit,
Căci chiar de-aud, n-au auzit,
Şi chiar de văd, tot să nu vadă,
Să nu-nţeleagă, să nu creadă;
La Dumnezeu, să nu revină
Ca să le ierte a lor vină.”
13 El le-a mai zis: „N-aţi priceput
Această pildă? Cum aţi vrut,
În altele, ca să pătrundeţi?
De ce tăceţi? Haideţi, răspundeţi!
14 Iată dar, pilda ce-a însemnat:
Cuvântul fost-a semănat,
De către-acel semănător,
Când a ieşit pe-al său ogor.
15 Atenţie, doresc, acum!
Sămânţa cea de lângă drum,
Sunt toţi cei care-au ascultat
Cuvântul, dar le-a fost luat,
De-ndată ce L-au auzit,
De diavolul cari i-a momit.
16 Acea sămânţă dintre stânci,
Cu rădăcini puţin adânci,
E omul care-a auzit
Cuvântul; vesel L-a primit,
17 Dar mult, în el, nu L-a ţinut,
Căci rădăcini, nu a avut.
Când a venit, asupra lui –
Din pricina Cuvântului –
Necazuri, ce l-au înglodat,
Îndată, el L-a lepădat.
18 Bobul din spini e potrivit
Cu omul care-a auzit
Cuvântul, însă, n-a luat
19 Seama, lăsându-L înecat
În mrejele averii lui
Şi-a-ngrijorării veacului.
20 Sămânţa ce a nimerit
În bun pământ şi a rodit –
Încât o boabă, cum am spus,
Alte o sută a adus,
Iar alta a adus treizeci
Şi cealaltă încă şaizeci –
Cu-acel om s-a asemănat,
Care, atent, a ascultat
Cuvântul, şi-apoi L-a primit,
Cu dragoste, şi L-a păzit.”
21 „Lumina – când este adusă –
Sub pat, sau baniţă e pusă?
Nu-i pusă-n sfeşnice, pe masă,
Spre-ai lumina pe cei din casă?
22 Căci nu este nimic ascuns,
Ca să rămână nepătruns;
Şi nu-i nimica tăinuit,
Ce nu va fi descoperit.
23 De-aveţi urechi, nu vă e greu
Să înţelegeţi ce-am spus Eu!”
24 El le-a mai zis: „Atenţi să fiţi:
Cu ce măsură folosiţi,
Primi-veţi ce-aveţi de luat,
Precum la alţi-aţi măsurat.
25 Aflaţi dar, că celui ce are,
I se va da; iar celui care
E-n lipsă, o să i se ia
Chiar şi puţinul ce-l avea.”
26 El a mai spus: „Împărăţia
Lui Dumnezeu, e ca şi glia,
În care-un om a aruncat
Sămânţă, când a semănat.
27 Fie că-i treaz ori aţipeşte,
Acea sămânţă încolţeşte
Şi se înalţă de sub glie,
Însă, cum creşte, el nu ştie.
28 Singur, pământul său rodeşte:
Un verde fir, din care creşte,
Încet, încet, un firav spic
Şi-apoi, grâul deplin, voinic.
29 Când boabele s-au pârguit,
Al secerei timp a sosit.”
30 El le-a mai zis: „Ce va-nsemna,
Cu ce vom mai asemăna,
Împărăţia Domnului?
31 E-asemenea grăuntelui
Cel de muştar, ce-a fost luat
Şi-ntr-o grădină, semănat.
Muştarul este cel mai mic
Grăunte, dar va fi voinic,
32 Căci, după ce s-a înălţat,
Într-un copac s-a transformat
Şi domină acea grădină
De zarzavaturi. Au să vină,
Stol, păsările cerului,
Să-şi facă cuib, în frunza lui.”
33 Iisus, Cuvântul, le-a vestit,
Prin multe pilde. Le-a vorbit
Aşa, să poată să-nţeleagă
Şi-nvăţătură să culeagă.
34 Domnul, în pilde, le vorbea,
Şi-atunci numai, când rămânea
Singur, de-ai Săi doar însoţit,
El, pildele, le-a tălmăcit.
35 În acea zi, seara, Iisus,
Discipolilor Săi, le-a spus:
„Să trecem dincolo de mare.”
36 Ei i-au lăsat pe-aceia care,
Până atuncea, i-au urmat,
Să plece-apoi, şi s-au urcat
Într-o corabie, cu El,
Lăsând în urmă locu-acel.
Multe corăbii au pornit,
Pe urma lor, când s-a stârnit –
37 Ca din senin – furtună mare.
Vântul iscat-a valuri care
Aproape că au înecat
38 Corabia. El sta culcat,
La cârmă, unde-a adormit.
Când ucenicii L-au trezit,
39 Învăţătorul S-a sculat
Şi vânturile le-a certat,
Iar mării, aspru, i-a vorbit:
„Taci! Fără gură!” S-au oprit –
Îndată – valuri, vântul tare,
Coborând liniştea, pe mare.
40 Apoi le-a zis: „De ce sunteţi
Aşa fricoşi? Tot nu aveţi
Credinţă-n voi?” Dar ei tăceau
41 Şi-nspăimântaţi, se întrebau:
„Cine e Acest om, de care,
Ascultă chiar şi vânt şi mare?!”