6
Iisus S-a-ntors, cu-ai Săi, acasă,
Căci, de Sabat, a vrut să iasă,
Să-mpartă-nvăţătura Lui,
În sinagogi, norodului.
Acei care Îl ascultau,
Uimiţi, mereu, se-ntrebau:
„De unde-i astă-nţelepciune,
În toate câte ni le spune?!
Şi-apoi, minunile aceste…
În ce fel, El le săvârşeşte?!
Oare, nu-i Iosif, tatăl Lui?
Nu-i El, fiul tâmplarului?
Maria nu-I e mamă? Da…
Iacov, Iose, Simon, Iuda,
Oare nu-s fraţii Lui? Şi-apoi,
Surorile-I, nu-s printre noi?”
Gândind dar, după a lor fire,
O pricină de poticnire,
Găseau în El. Când le-a vorbit,
„Nu este mai dispreţuit” –
Iisus le spuse – „un proroc
Ca-n ţara lui, ca-n al său loc.”
Minuni, la ei, n-a mai făcut,
Căci necredinţa le-a văzut;
Doar mâinile Şi-a aşezat,
Şi-n acest fel, a vindecat
Câţiva bolnavi, fiind uimit
De necredinţa ce-a găsit.
Cetăţi şi sate străbătea
Iisus. Pe unde El trecea,
Împărtăşea norodului,
Din plin, învăţătura Lui.
Iisus, la Sine, a chemat
Pe cei doişpe. Puteri le-a dat,
De-a scoate duhuri necurate,
Şi boli de a fi vindecate.
Le-a poruncit, ca nu cumva,
Să ia cu ei, la drum, ceva:
Să nu ia pâine, bani, desag,
Haine de schimb – doar un toiag;
Drept încălţări, în a lor cale,
Să folosească doar sandale.
10 „În casa-n care-o să intraţi” –
Le-a mai spus El – „voiesc să staţi,
Până porniţi, din nou, la drum,
11 Spre alt ţinut. Vă spun acum,
Că dacă s-a-ntâmplat, cumva,
Şi nu v-a primit cineva –
Nici vorba nu v-a ascultat –
Veţi părăsi, ne-ntârziat,
Şi casa şi cetatea ‘ceea!
Veţi scutura, după aceea,
Şi praful de pe-ncălţăminte,
Căci Eu vă spun – luaţi aminte –
Când fi-va ziua judecăţii,
Cu mult mai greu va fi cetăţii
Aceleia – când va fi ora –
Decât Sodomei şi Gomora.”
12 Discipolii s-au răspândit
Şi-apoi, au propovăduit,
Mulţimii, despre pocăinţă.
13 Pe cei aflaţi în suferinţă,
De-ale lor boli, îi vindecau;
Din îndrăciţi, duhuri scoteau.
14 Irod era, în vremea ‘ceea,
Stăpânitor, peste Iudeea.
Despre Iisus, a auzit,
Căci multe i s-au povestit.
„Este Ioan Botezătorul” –
Îşi zise-n gând, stăpânitorul.
„Din morţi, pare că a-nviat;
Aşa poate fi explicat
Felul în care-a săvârşit,
Tot ceea ce am auzit.”
15 Unii ziceau: „Este Ilie,
Cel care-i aşteptat să vie.”
Dar alţii nu credeau deloc,
Spunând: „E numai un proroc!”
16 Irod, însă, era convins
Că e Ioan. „Doar eu l-am prins” –
Îşi zise – „capul, i-am tăiat,
Iar el, din morţi, a înviat.”
17 Însuşi Irod, gărzi, a trimis
Şi-a poruncit a fi ucis
Ioan. Prin ascuţişul spadei,
Din ordinul Irodiadei –
Soaţa lui Filip, frate’ său –
18 Pieri Ioan. „E mare rău,
E lucru neîngăduit” –
Spunea Ioan, necontenit –
„Nevastă – ea – ca să îţi fie,
Lui Filip, când, îi e soţie!”
19 Irodiada – pe Ioan –
Avea necaz. Făcu un plan
Să-l piardă, însă nu putea,
20 Căci împăratul se temea,
De el, fiindcă l-a găsit
A fi un om neprihănit
Şi sfânt. Când vorba-i asculta,
În cumpănă, pe gânduri, sta,
Şi încerca să-l ocrotească,
Neştiind ce să hotărască.
21 Însă, o zi tot a venit,
Care, prilej, i-a oferit,
De-a-şi pune planu-n aplicare.
Era o zi de sărbătoare,
Căci împăratu-şi celebra
Aniversarea. El era
Bine dispus, în ziua ‘ceea.
Fruntaşilor, din Galileea,
Boierilor şi celor cari
Erau, ai oastei lui, mai mari,
Un prânz le dete, fastuos.
22 La acest prânz, dansă, frumos,
Fata Irodiadei, iar
23 Irod s-a oferit, drept dar –
Cu jurământ a întărit –
Să-i satisfacă, negreşit,
Orice dorinţă va avea.
24 Fata a alergat să-i dea,
Vestea aceasta, mamei sale:
„Ce-i cer?” – i-a zis. Atunci, cu cale,
Irodiada a găsit,
Că este timpul potrivit,
De-a-şi pune planu-n aplicare;
Ea-i spuse fetei: „Ştiu că are
Să-ţi dea orice, stăpânitorul.
Acum, Ioan Botezătorul,
Cere a fi decapitat!”
25 Fata, în grabă, a plecat
Şi-a spus: „Doresc, pe-o farfurie,
Al lui Ioan cap, să îmi fie,
Din temniţă, acum, adus!”
26 Irod, la vorba-i, s-a supus,
Deşi, amarnic, s-a-ntristat.
Din pricină că a jurat,
Iar cei ce la ospăţ erau,
Cu nerăbdare aşteptau
S-audă hotărârea lui,
El n-a zis nu. Ostaşului,
27 Din garda sa, i-a ordonat
Să împlinească, de îndat’,
Dorinţa fetei. El s-a dus
28 Şi-al lui Ioan cap, l-a adus,
Cum s-a cerut – pe-o farfurie.
Fata-l luă, cu bucurie,
Şi capul cel însângerat,
Irodiadei i-a fost dat.
29 Când, ucenicii lui Ioan
Aflară cum mârşavul plan
S-a-nfăptuit, au alergat,
În graba mare, la palat,
Au cerut trupul, de l-au dus
Şi-apoi, într-un mormânt, l-au pus.
30 Apostolii au revenit,
Toţi, la Iisus, şi-au povestit
Ceea ce li s-a întâmplat,
Pe drum, şi cum i-au învăţat
Pe oameni, precum El le-a spus.
31 Atuncea, i-a chemat Iisus,
Mai la o parte, şi-a zis: „Ştiu.
Să mergem, într-un loc pustiu,
Ca să vă odihniţi acum,
Căci aţi bătut atâta drum.”
Iisus ştia că-s obosiţi,
Că tot mereu sunt hărţuiţi,
Încât n-au timp nici să prânzească
Şi nicidecum să se-odihnească.
32 Ei, o corabie-au luat
Şi-un loc pustiu au căutat.
33 Mulţimea i-a văzut plecând,
Şi-a mers, în urma lor, iar când,
34 Din luntre, ei au debarcat,
Norodul i-a întâmpinat.
Ca nişte oi – fără păstor –
Văzându-i, pe Învăţător
L-a-nvins mila: a vindecat
Bolnavi, şi-nvăţături, a dat.
35 Discipolii, într-un târziu,
I-au spus: „Acest loc e pustiu
Şi iată că s-a înserat.
36 Norodul trebuie lăsat
Să plece. Lasă-i, nu-i mai ţine,
Să meargă-n satele vecine,
Pâine să-şi ia, căci nimeni n-are,
Nici o fărâmă, de mâncare.”
37 Iisus le-a zis: „Daţi-le voi
Ca să mănânce!” „Vrei, ca noi
Să luăm pâine, pentru ei?
Dar n-avem bani! Vreo câţiva lei –
Cam două sute – de-ncercăm,
Abia putem să adunăm!” –
Răspuns I-a dat, pe loc, în cor,
Tot grupul ucenicilor.
38 El zise: „Câte pâini aveţi?
Mergeţi, degrabă, şi vedeţi!”
„Vom face cum ne porunceşti!
Avem cinci pâini doar, şi doi peşti.
Atâta tot avem, cu noi” –
Răspuns-au ucenici-apoi.
39 „Grupaţi în cete, tot poporul!”–
Le-a poruncit Învăţătorul.
40 Când ucenicii au sfârşit,
Întreg norodul, de-mpărţit –
Căci câte cincizeci, ei au pus,
Şi câte-o sută, cum le-a spus –
41 Iisus luă cele cinci pâini
Şi peşti-n ale Sale mâini,
Spre cer, ochii, şi-a ridicat,
Hrana, a binecuvântat,
A frânt-o în bucăţi mai mici,
Dându-le-apoi, la ucenici,
Să le împartă tuturor.
42 Astfel, acel întreg popor
Aflat acolo, a mâncat
Până când toţi s-au săturat.
Coşuri, în urmă-au fost aduse,
Şi-n ele, resturi fost-au puse,
Iar când, apoi, s-au numărat,
Văzură că s-au ridicat
43 Douăsprezece coşuri, rase,
Cu firmiturile rămase.
44 Au fost, atuncea, săturaţi,
Un număr de cinci mii bărbaţi.
45 Pe ucenicii Săi, Iisus,
În acea seară chiar, i-a pus
Să ia corabia-napoi,
Către Betsaida. El, apoi,
46 A dat drumul poporului
Şi-a mers pe vârful muntelui,
În linişte, de s-a rugat.
47 Când înserarea s-a lăsat,
Luntrea trecu linia zării
Şi-ajunse în mijlocul mării.
Abia atunci, din munţi, de sus,
Spre ţărm, a coborât Iisus.
48 Pe-al mării mal, când a sosit,
Pe ucenici, El i-a zărit,
De vânturi, cum izbiţi erau,
Cum cu furtuna se luptau,
Prinşi de vârtejuri, ca de-o vrajă.
Astfel, pe la a patra strajă,
Iisus plecă spre locu-n care
Ei se aflau, păşind pe mare,
Cu gândul ca, pe lângă ei,
49 Să treacă. Oamenii acei,
Când, de departe, L-au zărit,
Că-i o nălucă, au gândit,
Şi-nvinşi de spaimă, au ţipat,
Atunci când S-a apropiat.
50 Iisus, văzându-i îngroziţi,
Le spuse: „Eu sunt! Îndrăzniţi!
Fiţi fără teamă! Vin la voi!”
51 Şi, în corabie, apoi,
Din valul mării, a păşit.
Vântul, îndată, s-a oprit,
Iar ucenicii au rămas
Înmărmuriţi şi fără glas,
52 Pentru că ei n-au priceput
Minunea care s-a făcut,
Cu pâinea ce-a fost înmulţită,
Căci aveau inima-mpietrită.
53 Trecură marea. S-au oprit
Într-un ţinut, ce s-a numit
Drept al Ghenezaretului.
54 Cei de prin partea locului,
Îl cunoscură pe Iisus.
55 Pe toţi bolnavii i-au adus
Şi-n faţa Lui, i-au aşezat.
56 Prin orice loc El a umblat,
Cei sănătoşi, bolnavi scoteau,
Pe pat, afară, şi-L rugau
Să-i lase, haina să-I atingă
Şi astfel, boala să-şi învingă.
Toţi care s-au apropiat
De haina Lui, s-au vindecat.