1 În zilele care-au urmat,
Mare norod s-a adunat,
Ca să-L asculte, pe Iisus.
El, ucenicilor, le-a spus:
2 „Mi-e milă de această gloată.
S-au împlinit trei zile, iată,
De când aici stau, lângă Mine,
Şi n-au mâncat nimic. Nu-i bine,
3 Flămânzi, să-i las, a se-nturna
Acasă, căci vor leşina,
Pe drum, de foame. Sunt trudiţi –
Mulţi, de departe sunt veniţi.”
4 Discipolii au întrebat:
„Cum va putea fi săturat,
Aici şi-acum, acest popor,
În ăst pustiu, neprimitor?”
5 „Să-mi spuneţi, câte pâini aveţi?”
A-ntrebat El. „Şapte.” „Vedeţi?
Atuncea, pâinea e destulă –
Ajunge, pentru-a fi sătulă,
Întreaga lume de aici” –
Le-a spus Iisus, la ucenici.
6 Apoi, a zis norodului,
Ca fiecare-n locul lui,
Să se aşeze pe pământ.
A mulţumit Domnului Sfânt,
Şi-n urmă, pâinea, a luat-o,
A frânt-o în bucăţi, şi-a dat-o
Pe mâna ucenicilor,
Să o împartă la popor.
7 Ei mai aveau şi câţiva peşti.
Când i-a luat şi pe aceşti,
Iisus i-a binecuvântat
Şi ucenicilor i-a dat,
Ca să-i împartă şi pe ei.
8 Astfel, au fost hrăniţi toţi cei
Aflaţi acolo; au mâncat
Cu toţii şi s-au săturat,
Iar coşurile adunate –
Cu firmituri – şapte-au fost toate.
9 Cam patru mii de inşi mâncară
Atuncea, şi se săturară.
10 Iisus, de ucenici urmat,
În Dalmanuta a plecat,
Cu o corabie. La ei,
11 Veniră nişte Farisei,
Care, ştiindu-i din ‘nainte,
Porniră-o ceartă de cuvinte,
Cerând un semn din cer. Iisus
12 A suspinat în Duh şi-a spus:
„Un semn, neamul acest voieşte,
Dar vă asigur: nu primeşte!”
13 Urcă-n corabie apoi,
Şi se întoarse înapoi.
14 O pâine-aveau, când au plecat,
Căci ucenicii au uitat,
Alta, să cumpere. Iisus
15 Le-a dat în grijă şi le-a spus:
„Neîncetat, atenţi să fiţi:
De-un aluat să vă păziţi –
De cel al Fariseilor
16 Şi-al lui Irod!” În gândul lor,
Discipolii au cugetat:
„Vorbeşte-aşa, căci am uitat –
Cu graba să ne îmbarcăm –
De pâine, ca să cumpărăm.”
17 El, însă, gândul le-a citit:
„De ce, la pâine, v-aţi gândit?” –
I-a întrebat – „Tot nu puteţi,
Ceea ce-am spus, să-nţelegeţi?
Vă este inima-mpietrită?
18 Vederea voastră e slăbită,
Încât chiar dacă ochi aveţi,
Cu toate-acestea, nu vedeţi?
Urechi aveţi, dar n-auziţi!
Cum oare, nu vă amintiţi
19 Când Eu am frânt cele cinci pâini,
Iar voi – cu ale voastre mâini –
Cinci mii de inşi, aţi săturat?
Coşuri, câte aţi ridicat,
Cu firmituri ce-au mai rămas?”
„Doişpe!” – răspunseră-ntr-un glas
20 Discipolii. „V-aţi amintit,
Când şapte pâini, am împărţit,
Şi cum patru mii de bărbaţi
Au fost, atuncea, săturaţi?
Ştiţi câte coşuri aţi adus,
Cu firmituri?” „Şapte!” – au spus
21 Discipolii din nou. „Vedeţi?
Şi nici acum, nu-nţelegeţi?”
22 Când, la Betsaida, ei s-au dus,
Un orb, în faţa lui Iisus,
A fost pe dată-nfăţişat.
Însoţitorii L-au rugat
Să îl atingă. Atunci, El,
23 Luându-l pe orbul acel,
De mână, a ieşit din sat.
Apoi, pe ochi, i-a pus scuipat
Şi-Şi lăsă mâna peste el,
Zicând: „Ce vezi?” Orbul acel
24 Răspunse: „Acum, văd ceva…
Văd că se mişcă cineva…
Văd nişte oameni mergând… dar,
Copaci parcă ar fi, îmi par.”
25 Iisus, mâna, pe ochi, i-a pus,
Şi să privească ţintă-a spus.
Îndată, fu tămăduit,
Şi-a văzut totul, desluşit.
26 Iisus, acasă, l-a trimis:
„În sat, să nu intri!” – i-a zis –
„Să nu spui ce s-a întâmplat,
La nimeni!” Apoi, l-a lăsat.
27 Iisus, cu-ai Săi, veni să stea,
La Filip, în Cezarea.
Acolo, El i-a întrebat,
Pe ucenici: „Nu aţi aflat,
Ce spune lumea, despre Mine?
Ştie norodu-acesta, cine
28 Sunt Eu?” „Aşa zice poporul:
Că eşti Ioan Botezătorul,
Iar alţii spun că eşti Ilie,
Cel care-i aşteptat să vie;
Şi foarte mulţi, din acest loc,
Consideră că eşti proroc.”
29 „Voi, însă” – a-ntrebat El iar –
„Voi, cine credeţi că sunt, dar?”
„Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” –
Petru a zis – „Aşa cred eu!
Tu eşti Hristosul, negreşit!”
30 Atunci, Iisus le-a poruncit,
Să nu mai spună nimănui,
Că El e Fiul Domnului.
31 De-atunci, Iisus a început
Ca să le facă cunoscut,
Care e viitorul Lui:
Le-a spus că Fiul omului,
Mult are ca să pătimească
Şi că au să-L tăgăduiască
Bătrânii, preoţii cei mari –
Cu toţi vestiţii cărturari –
Şi omorât are să fie,
Dar, în trei zile, o să-nvie.
32 Iisus, pe faţă, le-a vorbit,
Când aste lucruri le-a vestit,
Iar Petru-ndată L-a luat,
Deoparte, unde L-a mustrat.
33 El, pe discipoli, i-a privit
Şi-apoi, lui Petru, i-a vorbit:
„Satano! Înapoia Mea!
Căci gândurile acestea
Nu sunt spre lucrul Domnului,
Ci-s către lucrul omului!”
34 Apoi, El, ucenicilor
Şi, de asemeni, tuturor
Celor prezenţi, le-a spus: „De vrea
Oricine, ca pe urma Mea,
Să meargă, renunţe la Sine,
Să îşi ia crucea, şi pe Mine,
Să Mă urmeze! Pentru că,
Oricine-i cel ce încearcă
35 Să-şi scape viaţa, va muri!
Însă acel ce va pieri,
Din a Mea pricină, acel
O s-o câştige, pentru el!
36 Care-i folosul omului,
Când toată lumea e a lui,
Dar sufletul şi l-a pierdut?
37 Sau, oare, ce n-ar fi făcut,
Ca sufletul, să şi-l salveze
Şi astfel, viaţa să-şi păstreze?
38 Ruşine, cui îi e, de Mine,
De-al Meu cuvânt, să ştie bine,
Că ruşina-se-va de el
Şi Fiul omului, la fel,
Când, însoţit de sfinţii Lui,
Veni-va-n slava Tatălui.”