1 „Adevărat vă spun: din cei
Care-s aici – mulţi dintre ei –
În plasa morţii, n-au să cadă,
Mai înainte ca să vadă
Împărăţia Domnului,
Cum vine, cu puterea Lui.”
2 S-au scurs, de la astă-ntâmplare,
Vreo şase zile, după care,
Iisus, la Sine, a luat
Trei ucenici şi S-a urcat
Pe-un munte-nalt. L-au însoţit
Petru şi Iacov, şi-a venit
Apoi, Ioan, fratele lui.
Iisus, pe vârful muntelui,
Înfăţişarea şi-a schimbat.
O altă faţă, Şi-a luat,
3 Iar hainele I s-au albit –
Strălucitoare-au devenit,
Încât, un alb asemeni lor,
N-a scos, nicicând, vreun-nălbitor.
4 Ilie li s-a arătat,
Cu Moise, iar cei doi au stat,
Pe rând, de vorbă, cu Iisus.
5 Petru, luând cuvântu-a spus:
„Învăţătorule, e bine
Să fim aici. Eu, pentru Tine
Şi pentru Moise şi Ilie,
Fac trei colibi, ca să vă fie
6 Drept adăpost.” A cuvântat
Aşa, fiind înspăimântat,
De toate câte le-a văzut,
Căci, ce să spună, n-a ştiut.
7 Un nor, atuncea, a venit,
Cu umbra i-a acoperit,
Şi-un glas s-a auzit din nor,
Înfiorând pe muritor:
„El Îmi e Fiul Preaiubit!
În El, plăcerea, Mi-am găsit,
Iar voi, de El, să ascultaţi!”
8 Când cei trei ucenici, speriaţi,
Priviră-n jur, n-au mai zărit
Pe nimeni, şi s-au liniştit,
Căci doar Iisus era cu ei.
9 Au coborât, iar celor trei,
Iisus le-a zis, ca nu cumva,
Să spună iar, la cineva,
Tot ceea ce s-a întâmplat,
Până când fi-va ridicat,
Din moarte, Fiul omului.
10 Ei n-au mai spus dar, nimănui,
Însă, mereu, s-au întrebat –
Lucrul acesta – ce-a-nsemnat,
Ce fel de vorbe-acele sânt,
Despre-nvierea din mormânt.
11 Toi ucenicii, la Iisus,
Au mers şi-o întrebare-au pus:
„Ne spune, de ce cărturarii –
Şi-asemeni lor, şi toţi mai marii –
Mereu zic că, întâi, Ilie
E cel cari trebuie să vie?”
12 Iisus a zis: „E-adevărat,
Că de Ilie, aşezat,
Va trebui – totul – să fie;
Şi tot aşa Scriptura scrie,
Că fi-va Fiul omului,
Deposedat de slava Lui,
Batjocorit şi defăimat,
De suferinţe încercat.
13 Acum, deşi nimeni nu ştie,
Aflaţi că a venit Ilie –
Însă, ei nu l-au cunoscut
Şi au făcut, cu el, ce-au vrut,
Purtându-se în aşa fel,
Cum scris fusese despre el.”
14 Când de pe munte-au revenit,
Pe ucenici, i-au regăsit
Înconjuraţi de mult popor.
Din rândul cărturarilor,
Mulţi au venit şi-i ascultau
Şi întrebări, apoi, puneau.
15 Norodul, când văzu că vine
Iisus, fugi să I se-nchine.
16 El zise: „Despre ce vorbiţi,
Cu ucenicii? Ce voiţi,
Ca să aflaţi?” Atunci, un ins
17 Ieşi în faţă, înadins,
Zicând: „Al meu fiu, nu e bine;
De-aceea, l-am adus la Tine.
Copilul este îndrăcit;
De un duh rău e stăpânit.
18 Când îl apucă, îl trânteşte
Jos, la pământ, şi-l tăvăleşte;
De spume, gura îi e plină,
Dinţi-i scrâşnesc, capu-i se-nclină,
Trupul – puţin – îi mai zvâcneşte
Şi-apoi, Doamne, înţepeneşte.
Pe ucenici, eu i-am rugat
Să-l vindece. Au încercat
Zadarnic, căci n-au reuşit.”
19 Iisus, atuncea, a vorbit:
„O, neam necredincios şi rău!
Cât voi mai sta în sânul tău?!
Cât să te sufăr Eu? Ei bine,
Copilul, să-l aduci la Mine!”
20 Părintele iute-a adus,
Copilu-n faţa lui Iisus.
Duhul, de cum L-a observat,
Jos, la pământ, l-a aruncat
Şi-apoi, l-a frământat cumplit,
Până când spume s-au ivit,
Umplând gura copilului.
21 Iisus i-a zis tatălui lui:
„De câtă vreme-aşa îi vine?”
„De când era micuţ, îl ţine
Această boală” – el a spus.
22 „De multe ori, duhul l-a dus,
Să-l piardă. În foc, l-a zvârlit
Şi-n apă, însă, n-a pierit.
Acuma, am venit la Tine.
Te rog, milă, să ai de mine!
De vrei, şi dacă poţi, cumva,
Îndură-Te şi fă ceva!”
23 Iisus răspunse: „Zici: „De poţi…”
Totu-i posibil, pentru toţi
Aceia care au credinţă!
Nimic nu e cu neputinţă!”
24 Atunci, de lacrimi, înecat,
Sărmanul tată a strigat:
„Cred Doamne! Ştiu că-i cu putinţă!
Ajută, a mea, necredinţă!”
25 Când toţi veniră-n jurul Său,
Iisus mustră acel duh rău:
„Duh mut şi surd, ieşi, imediat,
Afară, din acest băiat!”
26 Duhul, precum i-a poruncit
Iisus, afară a ieşit
Cu ţipete-nfiorătoare.
A zgâlţâit copilul, tare,
Şi la pământ l-a aruncat,
Ca mort, palid şi nemişcat.
Mulţi dintre cei care-au privit
Scena, au zis că „a murit!”
27 Dar, când, de mână, l-a luat
Iisus, copilul s-a sculat,
Fiind, acuma, sănătos,
Căci duhul îi fusese scos.
28 Iisus, în casă, a intrat,
De ucenicii Săi, urmat.
„Doamne, de ce, noi nu putem
Pe dracu-acesta, să-l scoatem?” –
Discipoli-ntrebară-n cor.
El zise ucenicilor:
29 „Dracul acesta, mut, a fost
Un soi ce iese doar cu post,
Cu rugăciuni, cu stăruinţă –
Deci, trebuie s-aveţi credinţă.”
30 Iisus plecă din partea ‘ceea,
Trecând, cu-ai Săi, prin Galileea.
Ei nu au spus că vor să plece,
Să nu se afle că El trece
Pe-acolo, şi să Îl oprească
Mulţimea; să călătorească,
În linişte, au încercat.
31 Pe ucenici, El i-a-nvăţat,
Spunând că „Fiul omului,
Deposedat de slava Lui,
Va fi ca orice muritor,
În mâinile oamenilor,
Ucis urmând El ca să fie
Şi-a treia zi, apoi, să-nvie.”
32 Discipolii nu-nţelegeau
Cuvintele-I, dar nu-ndrăzneau
Să Îl întrebe desluşit,
Fiindcă teama i-a oprit.
33 Sosiră, după un lung drum,
Cu bine, la Capernaum.
Când, într-o casă, au intrat,
Iisus, pe-ai Săi, i-a întrebat:
„Să-Mi spuneţi, despre ce-aţi vorbit,
În timp ce am călătorit?”
34 Dar ei tăceau, căci s-au certat,
Din pricină că n-au aflat
Care, din ei, este mai mare.
35 Iisus le-a zis: „Acela care,
Primul – din voi – vrea ca să fie,
Acela trebuie să ştie
A fi umilul slujitor,
Aflat în slujba tuturor.”
36 Un copilaş, chemă Iisus
Şi, în al lor mijloc, l-a pus:
37 „Dacă vreun copilaş, cândva,
Primit va fi de cineva,
În casă, în Numele Meu,
Acolo voi intra şi Eu.
Atunci, în acea casă, vine
Şi Cel ce M-a trimis pe Mine.”
38 Ioan a zis către Hristos:
„Noi am văzut cum draci a scos,
În al Tău Nume, cineva.
Când am văzut aşa ceva –
Şi pentru că nu ne-a urmat –
Pe acel om, nu l-am lăsat
Să mai lucreze-n al Tău Nume.”
39 Iisus a zis: „Nimeni, pe lume,
De-n al Meu Nume săvârşeşte
Minuni, de rău, nu Mă vorbeşte.
Deci, nu-l opriţi, ci daţi-i pace
Celui ce-astfel de lucruri face!
40 Cine-mpotrivă-ne nu-i, voi
Să ştiţi dar, că este cu noi.
41 Cine-un pahar, va da să bea –
Cu apă rece – unuia
Din rândul vostru-n al Meu Nume,
Ca ucenici ai Mei în lume,
Omul acel poate să ştie,
Că răsplătit are să fie.
42 Când cineva o să voiască
Să-i facă să păcătuiască
Pe-aceşti micuţi, cari cred în Mine,
Pentru-acel om este mai bine,
Un bolovan să-i fie prins,
De gât şi-apoi, în mare-mpins.
43 Când mâna ta, s-a întâmplat,
Ca să te vâre în păcat,
Taie-o! Căci este mult mai bine,
Chiar ciung, în viaţă, pentru tine,
Decât cu două mâini să cazi
Şi-n al gheenei foc să arzi,
44 Unde nici viermele nu moare,
Nici flacăra dogoritoare
A focului, nu se va stinge.
45 Piciorul, dacă te împinge,
Făcându-te ca în păcat
S-aluneci, taie-l imediat!
Pentru că este mult mai bine,
Chiar şchiop, în viaţă, pentru tine,
Decât întreg s-ajungi să cazi
În al gheenei foc să arzi,
46 Unde nici viermele nu moare,
Nici flacăra dogoritoare
A focului, nu se va stinge.
47 La fel, de al tău ochi te-mpinge,
Făcându-te ca în păcat
S-ajungi, îl scoate, imediat!
Căci e mai bine – îţi spun Eu –
Ca să ajungi la Dumnezeu
Şi-apoi, în cerul Lui, să stai,
Chiar dacă numai un ochi ai,
Decât cu ambii ochi să cazi
În al gheenei foc să arzi,
48 Unde nici viermele nu moare,
Iar flacăra dogoritoare
Nu se va stinge niciodat’.
49 Oricare om va fi sărat
Cu foc, şi orice jertfă are,
Sărată să fie, cu sare.
50 Sarea e bună, dar când ea
Pierde puterea ce-o avea,
Încât nu poate să săreze –
Cine o s-o învioreze,
Să-i dea puterea înapoi?
Deci, sare, să aveţi, în voi,
Şi-n pace, vreau, să vieţuiţi,
Cât, pe pământ, o să trăiţi.”