1 Era în acea zi, în care,
Iisus ieşise, lângă mare.
2 Multe noroade au venit,
Aşa încât a trebuit
Ca să se urce şi să şeadă
Într-o corabie, să-l vadă
Gloata, cari ţărmul a-mpânzit.
3 Iisus, în pilde, le-a vorbit:
„Odată, un semănător,
Să-şi semene al său ogor,
4 Ieşit-a şi, de semănat,
Cu mare zor, s-a apucat.
Sămânţă aruncând grăbit,
Câteva boabe-au nimerit
Pe drum. Păsări, le-au observat
Şi au venit de le-au mâncat.
5 Unele boabe au căzut
Pe-un loc stâncos. Nu au avut
Pământ destul. Au încolţit
Îndată, căci nu au găsit
Pământ adânc; dar s-au uscat,
6 Când soarele s-a arătat –
Fiind căzute între stânci,
N-au avut rădăcini adânci.
7 Alte seminţe au căzut
În spini. Aceştia au crescut,
Şi grâul care s-a-nălţat,
Acolo, fost-a înecat.
8 Multe seminţe-au nimerit
În pământ bun şi au rodit:
Grăuntele, acolo pus,
Alte o sută a adus;
Un altul a adus şaizeci,
Iar altul a adus treizeci.
9 Cei, cu urechi de auzit,
Să înţeleagă ce-am vorbit!”
10 De El, când s-au apropiat,
Discipolii l-au întrebat:
„De ce, în pilde, le-ai vorbit?”
11 „Doar vouă vi s-a-ngăduit,
Aceste taine, să le ştiţi,
Ale Împărăţiei. Fiţi
12 Atenţi acum: celui ce are,
I se va da; iar celui care
E-n lipsă, o să i se ia
Chiar şi puţinul ce-l avea.
13 Numai în pilde le-am vorbit,
Pentru că nu M-au auzit,
Deşi aud. Măcar că văd,
Sărmanii, însă, tot nu văd.
Degeaba-ncerc să le dezleg
Mintea, că tot nu înţeleg.
14 Astfel, în ceea ce-i priveşte,
Ce-a zis Isaia, se-mplineşte:
„Voi înşivă veţi auzi,
Cu ochii voştri veţi privi,
Dar, de-nţeles, n-o să puteţi,
Deşi priviţi, n-o să vedeţi.
15 Căci inima, şi-a împietrit
Acest popor. Au asurzit,
Ochi-au închis, ca nu cumva,
Văzând şi auzind ceva,
Să înţeleagă şi-napoi,
La Dumnezeu, să vină-apoi
Pentru a fi tămăduiţi.”
16 De-aceea zic: sunt fericiţi,
Ai voştri ochi, că au zărit
Şi-urechea că a auzit
17 Aceste lucruri! Căci, să ştiţi:
Proroci, oameni neprihăniţi,
Au vrut să vadă ce vedeţi,
Dar n-au văzut; ce voi puteţi
Să auziţi – şi-aţi auzit –
Şi ei, să-asculte, au voit.
18 Acum, atenţie doresc,
Căci pilda am s-o tălmăcesc:
19 Cuvântul cari o să vorbească
De-mpărăţia cea Cerească,
Dacă de-un om e auzit,
Ne-nţelegându-L, negreşit,
De diavol, îi va fi luat,
Iar omul e asemănat
Cu boabele de lângă drum.
20 Iată ce-nseamnă dar, acum,
Acea sămânţă dintre stânci,
Cu rădăcini puţin adânci.
Ea-i omul care-a auzit
Cuvântul. Vesel, L-a primit,
21 Dar mult, în el, nu o să-L ţină,
Pentru că n-are rădăcină.
Când vor veni asupra lui,
Din pricina Cuvântului,
Necazuri şi-l vor îngloda,
În grabă Îl va lepăda.
22 Bobul din spini e potrivit
Cu omul care-a auzit
Cuvântul, însă n-a luat
Seama, lăsându-L înecat
În visele averii lui
Şi-a-ngrijorării veacului.
23 Sămânţa ce a nimerit
În bun pământ şi a rodit –
Încât o boabă, cum am spus,
Alte o sută a adus,
Iar alta, altele şaizeci
Şi cealaltă încă treizeci –
Cu-acel om s-a asemănat,
Care, atent, a ascultat
Cuvântul şi L-a priceput,
Că-nţelepciune a avut.”
24 După ce-a tălmăcit, Iisus,
Încă o pildă, le-a mai spus:
„Împărăţia cerului,
Asemenea e omului,
Care-n ogorul său, a pus
Sămânţă bună. El s-a dus,
Când a sfârşit de semănat –
Trudit fiind – şi s-a culcat.
25 Atunci, duşmanul a venit,
În ţarină a năvălit,
Neghină-n grâu a semănat,
Şi-apoi, tiptil, s-a-ndepărtat.
26 Astfel, neghina s-a ivit,
În grâul care-a încolţit.
27 Robi-au văzut-o şi s-au dus,
Stăpânului lor, de i-au spus:
„Doamne, tu, în a ta ţarină,
N-ai pus grâu bun? Atunci, neghină,
De unde oare-a apărut?”
28 „Lucrul acesta, l-a făcut
Vrăjmaşul meu.” „Vrei să mergem,
Acuma, şi să o smulgem?”
29 „Nu!”, spuse el. „Să nu mergeţi,
Ca nu cumva să îmi smulgeţi
Şi grâul, odată cu ea.
30 Vor creşte dar, alăturea,
Până la seceriş. Atunci,
La lucrători, le dau porunci:
„Întâi, neghină s-adunaţi.
În snopi, doresc, să o legaţi,
Pentru că-n foc o aruncăm;
Iar grâul o să-l adunăm –
Un bob, nu vom pierde, măcar –
Şi-l punem în al meu grânar.”
31 Iisus vorbea, mereu, ‘nainte,
Şi-a spus odată: „Ţineţi minte:
Împărăţia cerului
E-asemenea grăuntelui
Cel de muştar, ce-a fost luat
De-un om, şi-n urmă, semănat.
32 Muştarul este cel mai mic
Grăunte; dar va fi voinic,
Căci, după ce s-a înălţat,
Într-un copac s-a transformat
Şi domină acea grădină
De zarzavaturi. Au să vină,
Stol, păsările cerului,
Să-şi facă cuib, în frunza lui.”
33 Când astă pildă a sfârşit,
O alta le-a istorisit:
„Împărăţia cerului
E-asemeni aluatului,
Ce de-o femeie-a fost luat
Şi în făină-a fost lăsat –
În trei măsuri – de a dospit
Tot ce fusese plămădit.”
34 În pilde, le-a vorbit Iisus,
Pentru-a-mplini ce a fost spus
35 Printr-un proroc ce-a zis: „Vorbesc
În pilde şi descoperesc
Lucruri ascunse, din trecut,
De pe când lumea s-a făcut.”
36 Drumul a dat, norodului,
Şi-apoi, cu ucenicii Lui,
Iisus, în casă, a intrat,
Iar ei, acolo, L-au rugat:
„Am vrea, pilda cu-acea neghină,
Cari fost-a pusă în grădină,
S-o tălmăceşti.” El, imediat,
37 Le spuse: „Cel ce-a semănat,
Grâul, e Fiul omului,
38 Iar lumea, e ţarina Lui.
Sămânţa bună, sunt copii
Ai cerului Împărăţii.
Neghina e, la rândul său,
Întruchiparea celui rău.
39 Satana-i cel ce-a semănat
Neghina. Acel secerat,
Sfârşitul e; iar lucrători
Sunt îngerii secerători.
40 Deci, cum neghina se va smulge
Şi-apoi în foc ea va ajunge,
La fel are să fie şi
Când acest veac se va sfârşi.
41 Atuncea, Fiul omului
Trimite-va îngerii Lui,
Să smulgă, din Împărăţie,
Orice lucrare ce-o să fie
O pricină de a greşi
Şi pe cei cari vor săvârşi
Fărădelegi; vor fi luaţi
42 Şi-n flăcări, fi-vor aruncaţi.
E plânsul, în acel cuptor,
Şi cu scrâşnirea dinţilor.
43 Cei drepţi, atunci, la Tatăl lor,
Ca soarele, străluci-vor.
De-aveţi urechi de auzit,
Să înţelegeţi ce-am vorbit!”
44 „A cerului Împărăţie
Asemănată o să fie,
Cu un ogor, unde, odată,
Fu o comoară îngropată.
Acela care o găseşte,
Să-şi vândă totul, se zoreşte,
Sperând astfel, să reuşească,
Acel ogor, să-l dobândească.
45 A cerului Împărăţie
Asemuită-o să mai fie,
Cu negustoru-acela care
Cată, mereu, mărgăritare.
46 Unul de preţ, de-o să găsească,
Va vinde tot, să-l dobândească.”
47 „Împărăţia cerului
E-asemenea năvodului
Ce-a fost, în mare, aruncat.
Mulţi peşti, în el, a adunat.
48 Când este plin, la mal e scos.
Pescari-atunci, se-aşează jos
Şi pun, ce-i bun, în vase, iară
Ce-i rău, vor arunca afară.
49 Când acest veac se va sfârşi,
Atunci, îngerii vor ieşi
Şi-i vor alege pe cei răi,
Dintre cei buni. Apoi, o să-i
50 Arunce în cuptoru-aprins –
În focul cel veşnic nestins –
Unde-i plânsul stăpânitor
Şi cu scrâşnirea dinţilor.
51 Aţi înţeles tot ce v-am spus?” –
Pe-ai Săi, i-a întrebat Iisus.
„Da Doamne!”, I-au răspuns. Apoi,
52 Iisus continuă: „Eu voi
Asemăna pe acel care
A-nvăţat totul cu răbdare –
Ce trebuie ca să se ştie
Despre acea Împărăţie
A cerului – cu-n gospodar
Care va scoate, aşadar,
Din visterie, lucruri noi
Şi, de-o potrivă, vechi, apoi.”
53 Când a sfârşit de pilduit,
Acel ţinut, l-a părăsit
54 Şi-acasă, S-a înapoiat.
În sinagogi, El a intrat,
Să-mpartă-nvăţătura Lui,
Cu dragoste, norodului.
Acei care Îl ascultau,
Nedumeriţi, se întrebau:
„De unde-i astă-nţelepciune,
În toate câte ni le spune?
Şi-apoi, minunile aceste…
În ce fel, El le săvârşeşte?
55 Nu Iosif este tatăl Lui?
Nu-i El fiul tâmplarului?
Maria, nu-I e mama?… da…
Iacov, Iosif, Simion, Iuda,
Oare nu-s fraţii Lui? Şi-apoi
56 Surorile-I nu-s printre noi?
Totuşi… atunci de unde are
El, toate-aceste lucruri, oare?”
57 Gândind dar, după a lor fire,
O pricină de poticnire,
În El, găseau. Când le-a vorbit,
„Nu este mai dispreţuit” –
Iisus le spuse – „un proroc,
Ca-n ţara Lui, ca-n al Său loc.”
58 Apoi, minuni, n-a mai făcut,
Căci necredinţa, le-a văzut.