1 De Domnul, s-au apropiat
Discipolii, şi-au întrebat:
„În ceruri – în Împărăţie –
Mai mare, cine o să fie?”
2 Un copilaş, chemă Iisus
Şi, în mijlocul lor, l-a pus,
3 Zicând: „Adevărat vă spun,
Că dacă nu veţi fi ca un
Copil, şi nu vă-ntoarceţi voi,
La Domnul vostru, înapoi,
Cu nici un chip n-o să intraţi
În ceruri. Deci, Mă ascultaţi:
4 Ca şi acest copil să fiţi,
Şi-asemeni lui, să vă smeriţi!
Căci cel ce se smereşte are
Să fie-n ceruri, cel mai mare.
5 În al Meu Nume, cineva,
De are a primi, cumva,
Un copilaş, să ştie bine:
Prin el, primitu-M-a pe Mine!
6 Când cineva o să voiască
Să-i facă să păcătuiască
Pe-aceşti micuţi, cari cred în Mine,
Pentru acela e mai bine,
De gât, să-i fie agăţat
Un bolovan, şi aruncat
7 În fundul mării. Lume, vai!
Vai, pentru că tu multe ai,
Prilejuri de păcătuire,
Căci aşa este a ta fire.
Dar vai de acel om, prin care,
Păcatul, drum, în lume-şi are.
8 Acum, de mâna ta te face –
Sau de piciorul nu-ţi dă pace,
Ducându-te înspre păcat –
Le taie, ca să fii salvat.
Mai bine şchiop şi ciung în viaţă
Şi nu-ntreg în a morţii faţă.
9 De-un ochi te trage în păcat,
Trebuie grabnic lepădat.
Mai bine doar cu-n ochi în viaţă,
Şi nu-ntreg în a morţii faţă.”
10 „Feriţi-vă ca nu cumva
Să defăimaţi pe cineva,
Din numărul micuţilor
Aceştia, căci îngerii lor.
În ceruri sunt, la Tatăl Meu,
Şi Îl privesc pe Dumnezeu.
11 Iată că Fiul omului
A coborât din slava Lui,
Venind, cum Dumnezeu a vrut,
Să mântuiască ce-i pierdut.
12 Ce credeţi? Dacă un om are
O sută de oi, dintre care
Una, de turmă, s-a pierdut,
Omul acel ce-o fi făcut?
De-ar fi să vi se-ntâmple vouă,
Pe cele nouăzeci şi nouă,
Nu le-aţi lăsa ca să plecaţi,
Pe cea pierdută, s-o aflaţi?
13 Când omul, oaia, îşi găseşte,
Cu mult mai mult se veseleşte,
Că a salvat-o – vă spun vouă –
Decât de cele nouă’şinouă.
14 Şi tot aşa – revenind iară –
Nu-i voia Domnului să piară
Nici unul dintre ăştia mici –
Nici unul dintre cei de-aici.”
15 „Când al tău frate a greşit
Şi-n contră-ţi a păcătuit,
Du-te de-l mustră, dar să fii
Singur cu el. Aşa să ştii,
Că dacă fi-vei ascultat,
Pe frate’ tău l-ai câştigat.
16 De nu va asculta, cumva,
Vei mai lua pe cineva –
Un ins, sau doi – să întărească
Ceea ce o să se vorbească,
Iar mărturia-ţi pregătită,
De doi, trei martori, întărită
Să-ţi fie-astfel. De nu voieşte
17 Să te asculte, trebuieşte
Să-l spui Bisericii. De iar
N-o să asculte, lasă-l dar,
Şi drept păgân să-l socoteşti
Sau ca pe-un vameş să-l priveşti;
Aşa va fi el, pentru tine.
18 Seama luaţi, acum, la Mine:
La ce-aţi legat voi, pe pământ,
În ceruri, dezlegări, nu sânt;
Şi orice, voi veţi dezlega,
În ceruri, nu se va lega.
19 Vă spun că dacă, dintre voi,
Se învoiesc să ceară doi,
Un lucru, pe acest pământ,
Le va fi dat de Tatăl Sfânt.
20 Căci unde-s adunaţi doi, trei,
În al meu Nume, între ei,
Cu siguranţă sunt şi Eu,
Şi-acolo este Dumnezeu.”
21 De Domnul, s-a apropiat
Petru şi-apoi, L-a întrebat:
„De câte ori am să iert eu,
De-mi va greşi, pe frate’ meu?
De şapte ori, a sale fapte?”
22 „De şaptezeci de ori, tot şapte,
Îl iartă” – i-a răspuns Iisus –
23 „Căci de aceea, cum v-am spus,
A cerului Împărăţie,
Asemănată o să fie,
Cu-n împărat, care-a venit
Şi cu-ai lui robi s-a socotit.
24 Unul din robi îi datora,
În galbeni, zece mii. Era
25 Robul acel, năpăstuit,
Căci n-avea bani. A poruncit
Stăpânul, ca vândut să fie,
Pentru această datorie,
Tot ce avea robul acel:
Copii, nevastă şi pe el.
26 Robul, atunci, s-a închinat
Pân’ la pământ, şi l-a rugat
Pe-al său stăpân, să-l păsuiască,
Sperând că poate să-i plătească.
27 Stăpânul s-a înduioşat
Şi-apoi, în urmă, l-a iertat
28 De datorie. A ieşit
Robul afară, şi-a-ntâlnit
Pe un tovarăş, ce avea
O sută, doar, de lei, să-i dea.
Când l-a văzut, s-a repezit,
L-a prins de gât şi i-a vorbit,
Strigându-i ameninţător:
„Plăteşte-mi ce îmi eşti dator!”
29 Datornicul s-a aruncat
Jos, la pământ, şi la rugat:
„Mai lasă-mă, că-ţi voi plăti!”
30 Dar el, nimic, n-a vrut a şti,
Ci pe acel om, l-a luat
Şi-n temniţă l-a aruncat.
31 Când robii ceilalţi au văzut
Toate câte s-au petrecut,
S-au dus de-au spus stăpânului
Ce făptuise robul lui.
32 Stăpânul l-a chemat la el,
Degrabă, pe robul acel:
„Tu, rob viclean, ai fost iertat
De datorie! M-ai rugat,
Iar eu, de tine, am avut
Milă. Tu, însă, n-ai făcut
La fel, cum m-am purtat cu tine!
33 Oare nu crezi că era bine
Să fii şi tu-ngăduitor?
34 Luaţi-l dar, chinuitori!
În temniţă să putrezească
Până când are să plătească!”
35 Să ascultaţi ce vă spun Eu:
Aşa va face Tatăl Meu,
Cu voi, dacă nu îi iertaţi,
Din inimă, pe-ai voştri fraţi.”