1 Când le-a vorbit din nou, Iisus,
O altă pildă, le-a mai spus:
2 „Împărăţia cerului
E-asemeni împăratului,
Care o nuntă-a pregătit,
Când fiul şi-a căsătorit.
3 Prin robii săi, el a chemat
Nuntaşii. Mulţi l-au refuzat.
4 Atunci, alţi robi, el a trimis
Şi celor invitaţi le-a zis:
„Iată, ospăţu-i pregătit.
Veniţi! Cu drag, eu v-am poftit.
Juncii şi vitele-ngrăşate
Pentru ospăţ, au fost tăiate.”
5 Nuntaşilor nu le-a păsat:
Unul, la holde, a plecat,
Iar altul, la al său negoţ.
6 Ceilalţi i-au prins pe robi, şi toţi
Cei care-au fost la ei trimişi,
Au fost bătuţi şi-au fost ucişi.
7 Când împăratul a aflat,
Furia lui s-a revărsat:
Cu oastea sa, el a venit,
Pe-acei tâlhari i-a nimicit
Şi-a dărâmat lucrarea lor.
8 Apoi, le spuse robilor:
„Iată că nunta este gata,
Dar cei poftiţi şi-au luat plata,
Fiindcă-au fost nişte netrebnici.
9 Acuma, dacă n-au fost vrednici,
Ieşiţi pe drumuri! V-aşezaţi
Pe la răspântii şi chemaţi
Pe toţi pe care-o să-i găsiţi,
Căci vreau, la nuntă, să-i poftiţi!”
10 Robi-au plecat şi-au împlinit
Tot ce stăpânu-a poruncit –
Şi buni şi răi, au adunat.
Toţi, în odaie, au intrat,
Iar sala nunţii s-a umplut.
11 Când împăratul a văzut
Că totul s-a îndeplinit,
Printre nuntaşi el a venit,
Să-şi vadă oaspeţii chemaţi.
Uimit, văzu-ntre invitaţi,
Unul – la masă aşezat –
Fără însă a fi-mbrăcat
Cu haina pentru nuntă. El
A zis, către omul acel:
12 „Prietene, cum ai intrat,
La nuntă, făr’ a fi-mbrăcat
Cu hainele de sărbătoare?”
Omul, simţind că vină are,
Ochi-şi plecă şi-a amuţit,
13 Iar împăratu-a poruncit:
„Hei, slujitori! Iute-l legaţi
Şi-apoi, afară-l aruncaţi,
În negura plânsetelor
Şi în scrâşnirea dinţilor!
14 Căci mulţi sunt cei chemaţi să vie;
Aleşi, puţini doar, au să fie!”
15 Iisus, când pilda a sfârşit,
Toţi Fariseii s-au gândit
Cum ar putea ca să-I întindă
Curse, cu vorba ca să-L prindă.
16 Irodiani, ei au trimis –
Cu ucenicii lor – şi-au zis:
„Învăţătorule, venim
La Tine, pentru că noi ştim
Că tot ce spui, e-adevărat.
Norodului, i-ai arătat,
Prin adevăr, a Domnului
Cale; la faţa omului,
Tu, niciodat’, nu Te-ai uitat –
De nimenea nu ţi-a păsat.
17 Ne spune aşadar, cum vezi
Problema birului? Ce crezi –
Pentru că iată, noi nu ştim –
Se cade, oare, să plătim,
Cezarului, bir? Dacă nu,
Ne-nvaţă, ce să facem, Tu!”
18 Iisus, care le cunoştea
Gândul, le-a spus: „Părerea Mea,
Este că voi nu vreţi să ştiţi,
Voiţi doar să Mă ispitiţi!
19 Făţarnicilor ce sunteţi,
Daţi-Mi un ban! Ei, ce vedeţi?
20 Al cui e chipul desenat
Şi slova ce s-a încrustat
Pe acest ban?” „Sunt ale lui,
21 Toate-s ale Cezarului” –
Au răspuns ei. „E-adevărat!
Atuncea, daţi ce e de dat
Pentru Cezar, iar Domnului,
Daţi-I ceea ce este-al Lui!” –
22 Le-a zis Iisus. Ei s-au mirat,
Şi-nvinşi, de-acolo, au plecat.
23 Abia plecară Fariseii,
Că şi sosiră Saducheii –
Cei cari nu cred în înviere –
Şi-au mers, pân’ la Iisus, spre-a-I cere
Un sfat. Unul din ei a zis:
24 „Învăţătorule, a scris
Moise, că de-ntâmpla-se-va
Şi o să moară cineva,
Fără să fi avut copii,
Atuncea, fratele său – ştii –
Va trebui să se însoare
Cu văduva acelui care
Murit-a, şi să îi ridice
Urmaşi – căci Moise aşa zice.
25 Iată, la noi, au fost o dat’
Fraţi, şapte. Primul s-a-nsurat,
Şi a murit făr’ a lăsa
Nici un urmaş, în urma sa.
Atunci, nevasta omului,
Rămase la fratele lui.
26 Şi cel de-al doilea a murit;
La fel, şi-al treilea a păţit,
Şi-al patrulea, şi-al cincilea,
Pân’ a murit şi-al şaptelea.
27 După ce i-a-ngropat pe toţi,
Femeia a murit. De poţi,
28 Ne spune: când vor învia
Toţi oamenii, atuncea, ea,
Cărui din fraţi are să-i fie –
Căci au avut-o toţi – soţie?”
29 Iisus le-a zis: „Vă rătăciţi,
Scriptura, pentru că n-o ştiţi!
Nici nu cunoaşteţi – vă spun Eu –
Puterile lui Dumnezeu.
30 Când învierea va veni,
N-au să se-nsoare oamenii.
Asemenea îngerilor,
În cerul Domnului, fi-vor.
31 Şi-acum, că vorba aţi adus
Despre-nviere – ce va spus,
Dumnezeu, vouă – n-aţi citit?
Ascultaţi dar, ce a vestit:
32 „Sunt Dumnezeul lui Avram,
Isac şi Iacov”. Iată, am
Să vă mai spun ceva şi Eu:
Să ştiţi – cu toţi – că Dumnezeu
E Dumnezeul viilor
Şi nicidecum al morţilor!”
33 Acei care Îl ascultau,
Uimiţi, de vorbele-I, erau.
34 Când auziră Fariseii
Cum au păţit-o Saducheii –
Cum gura li s-a astupat –
S-au strâns cu toţi şi-au încercat
35 Să-L ispitească pe Iisus.
Un învăţat al Legi-a spus:
36 „Învăţătorule, ştii care
Este porunca cea mai mare,
37 Din Lege?” „Să-L iubeşti”, a zis
Iisus, „pe Domnul, cum e scris:
„Cu inima şi sufletul,
Şi-apoi cu întreg cugetul.”
38 Asta-i porunca cea mai mare;
39 Şi-a doua, asemănătoare
Cu prima, spune: „Să-ţi iubeşti
Aproapele, cum însuţi eşti
Iubit, chiar tu, de către tine”.
40 Aste porunci cuprind, în sine,
Pentru acel ce le-nţelege,
Prorocii şi întreaga Lege.”
41 Doar într-un loc se adunau
Toţi Fariseii, când aveau
Ceva urgent de discutat.
Iisus S-a dus şi-a aşteptat,
În acel loc, să se adune
Cu toţi, ca să le poată pune
O întrebare. În sfârşit,
Când Fariseii au venit,
Iisus S-a ridicat de jos
42 Şi-a zis: „Ce credeţi, de Hristos?
Al cui Fiu poate El să fie?”
„E al lui David, doar se ştie!
Faptul acesta-i cunoscut!”
43 „Atunci, cum oare, a putut,
David, de Duhu-nsufleţit,
Să-I spună „Domn”? Aţi auzit –
Căci, în Scriptură, este scris –
Felul în cari David I-a zis.
44 De nu ştiţi, am să vă spun Eu:
„Domnul a zis, Domnului Meu:
„Aşază-Te, la dreapta Mea,
Până atunci când voi putea –
Până când voi găsi o cale –
Duşmani-Ţi, sub tălpile Tale,
45 Să Ţi-i aşez!” Vă-ntreb acum:
De I-a spus „Domn”, atuncea cum,
Lui David, El îi e fecior?”
46 Pe chipurile tuturor,
Mirarea s-a întipărit;
Nici un cuvânt nu s-a rostit.
De-atunci, nimeni nu I-a mai pus,
Vreo întrebare, lui Iisus.