1 Când terminat-a de vorbit,
Iisus, din Templu, a ieşit.
Mândri, toţi ucenicii Lui,
Au vrut, ca ale Templului
Construcţii, să-I arate-ndat’.
2 Iisus, atunci, i-a întrebat:
„Vedeţi aceste clădiri? Toate,
Să ştiţi că fi-vor dărâmate:
Piatră pe piatră n-o să stea –
Nimic nu va mai rămânea!”
3 Pe muntele Măslinului,
Iisus, cu ucenicii Lui,
S-a aşezat şi-a odihnit.
Atunci, ai Săi au îndrăznit
Şi câteva-ntrebări I-au pus:
„Toate, pe care ni le-ai spus,
Când, oare, au să se-mplinească?
Ce semn are să ne vestească
Venirea Ta? Să ne mai spui,
Pentru sfârşitul veacului,
Ce fel de semn ne va fi dat?”
4 Iisus, atunci, a cuvântat:
„Băgaţi de seamă! Nu cumva,
Să vă înşele cineva!
5 Fiindcă, în Numele Meu,
Mulţi vor veni, zicând: „Sunt Eu!
Eu sunt Hristos!” Voi să vegheaţi,
Căci mulţi, atunci, vor fi-nşelaţi.
6 Când, de războaie, auziţi,
Când veşti de lupte doar găsiţi
Pe buzele oamenilor,
Nu vă speriaţi de vorba lor;
Căci lucrurile auzite,
Toate, vor trebui-mplinite.
Să nu vă temeţi nicidecum –
Sfârşitul nu va fi acum.
7 Un neam va fi împotriva
Altui, şi ridica-se-va –
Să lupte – o împărăţie,
În contra altei. Au să fie
Cutremure pe-alocurea.
Va bântui şi foametea
Şi ciuma, pe acest pământ.
8 Dar toate-aceste lucruri sânt,
Începerea durerilor.
9 Pe mâinile oamenilor,
Atunci, o să ajungeţi voi;
Au să vă chinuie şi-apoi,
Din al vost’ număr, omorâţi,
Mulţi fi-vor. Voi veţi fi urâţi
De neamuri, pentru al Meu Nume;
Veţi fi urâţi de-ntreaga lume.
10 Sunt mulţi cei care au să cadă.
Multe vânzări au să se vadă –
Căci se vor vinde între ei –
Şi nu puţini vor fi acei
Cari ură au să vă nutrească.
11 Mulţi mincinoşi au să se nască
Proroci; iar singura dorinţă
A lor, va fi, de-i cu putinţă,
Pe cât mai mulţi, să îi înşele.
12 În vremurile-acelea grele,
Din pricina fărădelegii –
Care sub ochiul blând al Legii,
Mereu, are să se-nmulţească –
Iubirea o să se răcească,
13 La cei mai mulţi. Dar mântuit,
Va fi cel cari, pân’ la sfârşit,
Să rabde totul, va să ştie.
14 Iar vestea despre-mpărăţie –
Deci Evanghelia – vestită
Va fi, şi propovăduită
În lume, ca toţi să o ştie –
Slujind, astfel, de mărturie,
La toate Neamurile care
Sunt pe pământ. Atunci doar, are –
Când toate au să se-mplinească –
Sfârşitul ca să se ivească.”
15 „De-aceea, voi când veţi vedea,
„În locul sfânt”, că va şedea
„A urâciunii pustiire” –
Despre aceasta, aveţi ştire
De la prorocul Daniel –
Să părăsiţi locul acel,
16 Fugiţi, în munţi, cei din Iudeea!
17 În ce-i priveşte pe aceia
Care găsiţi, atunci, fi-vor
Pe-acoperişul caselor,
Să nu coboare ca să-şi ia
Lucruri din casă, ci să stea
Acolo unde-au fost surprinşi.
18 Atunci, cei care au fost prinşi
În câmp, să nu vină-napoi
Să îşi ia haina, ca apoi
19 Să fugă. Vai, va fi de toate
Femeile însărcinate!
La fel va fi şi de acele
Care-alăptează. Vai de ele!
20 Rugaţi-vă ca să nu fiţi
Siliţi ca iarna să fugiţi,
Şi nici în zile de Sabat.
21 Iată, vă spun adevărat,
Că încercarea ce-o să vie,
Atât de mare o să fie,
Precum n-a mai fost niciodată,
De când e lumea-ntemeiată.
22 Însă, acele zile, toate,
De Tatăl Meu, au fost scurtate.
Căci dacă nu le-ar fi scurtat,
Nimeni nu ar mai fi scăpat.
Să fim dar, bine înţeleşi:
Din pricina celor aleşi,
Au fost scurtate. De cumva,
23 Atunci, va spune cineva:
„Veniţi cu toţii să-L vedeţi!
Hristos e-aici!” Să nu-l credeţi;
24 Că au să fie mulţi Hristoşi,
Şi mulţi prorocii mincinoşi.
Vor face semne, minuni mari,
Să-nşele chiar şi pe cei cari
Au fost aleşi. Luaţi aminte! –
25 Căci v-am vestit, mai dinainte!
26 Când vă vor zice: „E-n pustie
Hristos!” Nu mergeţi: n-o să fie!
Sau că „Hristosul ascuns este
În odăiţe!”, astă veste
27 Să n-o credeţi. Cum e văzut
Fulgerul, care s-a născut
În slăvi, ieşind din răsărit –
Tăind până în asfinţit,
Tot cerul, cu lumina lui –
La fel, şi Fiul omului,
Văzut va fi, când o să vie.
28 Oriunde stârvul o să fie,
Acolo fi-vor şi vulturi.
29 Când toate zilele tulburi
Vor trece – după-acel necaz –
Chiar soarele, al său obraz,
Şi-l va întuneca. Luna,
Nici ea nu va mai lumina,
Iar de pe boltă, măturate,
Stele vor fi. Cutremurate,
Puterile cerurilor
Fi-vor, iar în înaltul lor,
30 Atunci doar, se va arăta
Semnul – care-l veţi aştepta –
Semnul Fiului omului.
Popoarele pământului,
În acea zi, au să bocească,
Iar lumea are să-L zărească
Venind, pe Fiul omului,
Plutind pe norii cerului,
Încununat de slava-I mare
Şi de puterea ce o are.
31 Va pune îngerii să sune,
Din trâmbiţe, ca să-i adune
Pe toţi care-s ai Lui aleşi.
Din patru vânturi, ei, culeşi –
Dintr-un capăt al cerului
Şi până-n cel’lalt cap al lui –
32 Vor fi aduşi. Pildă luaţi
De la smochin, şi învăţaţi:
Smochinul, când îşi frăgezeşte
Mlădiţa şi când înfrunzeşte,
Atunci puteţi să vă gândiţi
Că vara a venit. Să ştiţi –
33 Asemenea, când veţi vedea
Că lucrurile acestea,
De care Eu v-am povestit,
Cu toate se vor fi-mplinit –
Că Fiul omului soseşte!
E-aproape! Chiar la uşă este!
34 Adevărat vă spun Eu: iacă,
Neamul acesta n-o să treacă
Până când tot ce v-am vestit
Nu o să fie-ndeplinit.
35 Va trece cerul şi pământul,
Dar nu va trece-n veci cuvântul
Care a fost rostit de Mine! –
Al Meu cuvânt, veşnic, va ţine.”
36 „Despre-a cea zi, despre-acel ceas,
Nu ştie nimeni. Au rămas,
Numai de Tatăl Meu, ştiute –
Nici Mie nu-Mi sunt cunoscute.
37 La fel precum s-a întâmplat
Când în corabie-a intrat
Noe – deci ca în vremea lui –
Şi-atunci când Fiu omului
Vine, la fel are să fie.
38 Mai înainte ca să vie
Potopul, toţi mâncau şi beau,
Se măritau şi se-nsurau;
Noe-n corabie-a urcat,
39 Dar nimenea n-a observat
Nimic şi, astfel, a venit
Potopul ce i-a înghiţit;
Iar la sfârşitul veacului,
Atunci când Fiul omului –
Din nou – la voi are să vie –
Şi-atunci – la fel are să fie.
40 Pe câmp, dacă vor fi aflaţi,
În vremea ‘ceea, doi bărbaţi,
Unul din ei va fi luat,
Iar celălalt va fi lăsat.
41 Dacă, atuncea – bunăoară –
Două femei vor fi la moară,
Doar una are-a fi luată,
Iar cealaltă va fi lăsată.
42 Vegheaţi dar, să nu adormiţi!
Fiţi treji, pentru că voi nu ştiţi,
Al vostru Domn, când va să vină!
Să nu vă afle vreo pricină!
43 Dacă stăpânul casei ştie
Ceasul la care o să vie
Hoţul, ca să îl jefuiască,
El, casa, o să şi-o păzească.
44 Astfel, mereu, gata să fiţi,
Căci va veni – când nu gândiţi –
La voi, iar, Fiul omului.
45 Deci, cine-i al stăpânului
Rob credincios şi-ascultător,
Pus peste ceata slugilor
Să le dea hrana cuvenită,
Mereu, la vremea potrivită?
46 Ferice de acel rob, care –
Atuncea când stăpânul are
Să se întoarcă – e găsit
Aşa precum s-a poruncit.
47 Iată, un adevăr v-am spus:
Atunci, acel rob va fi pus –
De-al său stăpân – drept cel mai mare,
Peste averea ce o are.
48 Dar dacă este un rob rău,
Va crede că stăpânul său
Nu o să vină prea curând
Şi îşi va spune-n al sau gând:
„Iată, stăpânul zăboveşte!”,
49 Şi-atunci începe şi-i loveşte
Pe-ai săi tovarăşi; iar apoi,
Va prinde obiceiuri noi,
Dar rele, căci o să se-adune
50 Cu cei beţivi. Dar ce va spune
Stăpânul său, când va sosi
Şi-n astă stare-l va găsi?
Al lui stăpân are să vie,
La ceasul pe care nu-l ştie
Robul acela. Negreşit,
51 Atuncea, fi-va pedepsit:
În două, el va fi tăiat
Şi-apoi, afară, aruncat –
Acolo unde soarta lui
E cea a prefăcutului,
În negura plânsetelor
Şi în scrâşnirea dinţilor.”