1 În vremea ‘ceea, se citise
Din cartea pe cari Moise-o scrise
Şi-astfel, în ea, a fost găsit
Un text, prin cari s-a pomenit
Precum că cei ce-s Amoniţi
Şi cei care sunt Moabiţi
Nu aveau voie-n nici un fel
Să stea apoi, cu Israel,
În adunarea Domnului,
2 Pentru că ei, poporului,
Pâine şi apă nu i-au dat,
Ci împotrivă-i l-a chemat
Pe Balaam, ca să-l blesteme.
Poporul n-avuse-a se teme,
Căci Dumnezeul nostru mare
Schimbat-a-n binecuvântare
Acel blestem. Când auziră
3 Cuvintele ce se citiră,
Israeliţii s-au grăbit
Să se despartă, negreşit,
De oamenii ce se vădeau
Străini de ei cum că erau.
4 Preotul Eliaşib, cel care
Pe Tobia, drept rudă-l are,
Fusese pus ca păzitor
Al tuturor cămărilor
Aflate-n Casa Domnului,
Spre-a ţine darurile Lui.
5 O încăpere-a gătit el,
Pentru-a sa rudă-n locu-acel,
În care daruri se puneau,
Cari de mâncare se vădeau.
De-asemenea, în ea s-a pus
Tămâia care s-a adus,
Unelte şi – fără-ndoială –
Acea întreagă zeciuială
Cari din ulei fusese dată,
Din grâu şi must şi – totodată –
Partea ce fost-a rânduită
A fi la preoţi dăruită,
La uşieri, Leviţilor,
Precum şi cântăreţilor.
6 Când s-au făcut acestea toate,
Eu nu fusesem în cetate,
Căci m-am întors la împărat,
După cuvântul ce l-am dat;
Iar Artaxerxe se vădea
Că ani treizeci şi doi făcea,
De când fusese aşezat,
La Babilon, ca împărat.
Anul aproape se sfârşise,
Când împăratul mă-nvoise
7 Ca la Ierusalim apoi,
Să mă întorc eu, înapoi.
Abia atuncea am văzut
Ce lucruri rele a făcut
Preotul Eliaşib, cel care
Gătit-a o cămară mare –
În curtea Casei Domnului –
Spre a fi dată rudei lui.
8 M-am necăjit şi-am aruncat
Afară, tot ce am aflat
Acolo şi se dovedea
Că este pentru Tobia.
9 Am poruncit ca, de îndată,
Odaia a fi curăţată
Şi-am pus uneltele pe care
Casa lui Dumnezeu le are,
Din nou, în ea. Am aşezat
Şi darurile ce s-au dat
Pentru mâncare, iar apoi,
Adus-am şi tămâie noi.
10 Am auzit – de-asemenea –
Că partea ce se cuvenea
Leviţilor, nu li s-a dat,
Căci nimenea nu i-a chemat
Să-şi ia tainul. Ei erau
Pe la moşia ce-o aveau.
Cu cântăreţii se vădea
A fi la fel şi-asemenea
Era şi cu aceia care,
Templul, în slujba sa, îi are.
11 Eu i-am mustrat pe dregători –
Căci ei erau conducători –
Şi-am zis: „De ce aţi părăsit –
În vremea-n care am lipsit –
Casa lui Dumnezeu?” Apoi –
Degrabă – am chemat ‘napoi,
Cetele cântăreţilor
Precum şi-ale Leviţilor.
După ce toţi s-au adunat,
În slujbă, iar, i-am aşezat.
12 Iuda, atunci – fără-ndoială –
Aduse-ntreaga zeciuială
Din grâu şi must – cum se cerea –
Şi din ulei, de-asemenea.
13 Cămările, eu le-am luat
Şi-n urmă le-am încredinţat
În mâna preotului care
Drept Şelemia, nume, are,
În mâinile unui Levit
Care Pedaia s-a numit
Şi-n mâna unui cărturar
Care Ţadoc se cheamă. Dar,
Lângă-aceşti am aşezat
Încă un om, Hanan, chemat;
Al lui Zecur fiu, se vădea,
Precum şi-al lui Matania.
Oameni-aceştia – negreşit –
Drept credincioşi s-au dovedit.
Ei fuseră însărcinaţi
Cu împărţeala, între fraţi.
14 Doamne, al nostru Dumnezeu,
Adu-Ţi aminte, tot mereu,
De mine, căci Tu ai văzut
Ce fel de lucruri am făcut.
Să nu-mi uiţi faptele frumoase,
Cari se vădesc evlavioase,
Făcute Casei Domnului
Şi spre-mplinirea slujbei Lui!
15 Pe vremea ‘ceea, am văzut
Ceea ce unii au făcut
În ziua sfântă de Sabat:
Unii, în teascuri, au călcat,
În timp ce alţii, snopi, cărară.
În urmă, alţii încărcară
Vin şi smochine pe măgari,
Şi struguri, puşi în coşuri mari.
Lucruri, de orice fel, au pus,
Pe-ai lor măgari şi le-au adus
Către Ierusalim, de-ndat,
Ca să le vândă, de Sabat.
În clipa-n care am văzut
Că mărfurile şi-au vândut,
Grabnic am mers şi i-am mustrat,
Atunci, în ziua de Sabat.
16 Şi nişte Tirieni erau
Cari la Ierusalim veneau,
Cu peşti şi multe mărfuri care
Le aduceau pentru vânzare,
Tocmai în ziua de Sabat.
17 Am mers atunci şi i-am mustrat
Pe oamenii din Iuda, cari
Se dovedeau a fi mai mari,
Zicându-le astfel, apoi:
„De ce faceţi, acest rău, voi?
Prin ce-aţi făcut, oare, nu ştiţi,
Sabatul, că îl pângăriţi?
18 Dar oare, nu la fel făceau
Părinţii voştri, când trăiau,
Stârnind mânia Domnului,
Peste întreg poporul Lui?
Acuma, la Ierusalim,
Voi vreţi, la fel, ca să păţim?
Prin răul ce îl faceţi voi,
O să abateţi, peste noi –
Din nou – mânia Domnului,
Căci pângăriţi Sabatul Lui!”
19 Îndată, eu am poruncit
Să se închidă, negreşit,
Poarta Ierusalimului
Şi n-am dat voie nimănui,
Cu mărfuri, de a fi intrat,
‘Naintea zilei de Sabat.
20 În felu-acesta, negustorii –
Şi-asemenea şi vânzătorii –
Cari aveau mărfuri de vândut,
Ajuns-au de şi-au petrecut
Nopţile-afară din cetate,
Căci porţile-au fost ferecate.
O dată, sau de două ori,
Cei care fost-au negustori
Şi-au petrecut noaptea afară,
Căci porţile se încuiară.
21 Am mers la ei şi i-am mustrat,
Zicându-le: „De ce aţi stat,
Noaptea, în faţa zidului?
N-am să îngădui nimănui,
Ca acest lucru să-l mai facă!
De-aceea, eu vă spun că dacă
Încă o dată o să staţi
Afară, ca să înnoptaţi,
Încredinţaţi să fiţi apoi,
Că am să pun mâna, pe voi!”
Din clipa-n care-au auzit
Cuvintele ce le-am rostit,
Nimeni nu ne-a mai tulburat,
Cu marfă-n ziua de Sabat.
22 Leviţilor, le-am poruncit
Să se sfinţească, negreşit,
Şi-apoi să vină să păzească
Poarta cetăţii, să sfinţească –
Astfel – ziua Sabatului,
Cum cere Legea Domnului.
Doamne, al nostru Dumnezeu,
Adu-Ţi aminte, tot mereu,
De mine, să mă ocroteşti,
Căci plin de îndurare, eşti!
23 Am mai văzut nişte Iudei,
Care-şi luaseră femei
Azdodiene, Amonite
Şi de asemeni Moabite.
24 Dintre copiii ce-i aveau,
Cam jumătate se vădeau
Că nu ştiu limba evreiască
Şi-astfel puteau ca să vorbească
Doar limbile popoarelor
Din cari erau mamele lor.
25 Pe-acei evrei, eu i-am mustrat.
Pe uni-apoi i-am blestemat.
Pe alţi-n urmă i-am lovit,
Părul le-am smuls, i-am pedepsit
Şi-apoi să jure, eu i-am pus,
În Numele Celui de Sus,
Zicându-le: „Nu mai luaţi,
Femei străine şi nu daţi
Fetele voastre, de neveste,
Pentru popoarele aceste!
26 Nu ştiţi că Solomon, şi el,
Păcătuit-a-n acest fel?
Asemeni lui, alt împărat –
În lume – nu s-a mai aflat.
Domnu-l pusese-n Israel,
Drept împărat, pentru că El,
Pe Solomon, mult l-a iubit.
Dar totuşi, a păcătuit,
Căci ale lui soţii străine
L-au dus la rău, cum ştiţi prea bine.
27 Acum vreţi să păcătuiţi
La fel, pentru că vă-nsoţiţi
Cu fiicele altor popoare?
De ce păcătuiţi voi, oare,
Faţă de Cel care, mereu,
Este al nostru Dumnezeu?”
28 Unul din fiii ce-i avea
Cel cari, Ioiada, se numea –
Fiul lui Eliaşib, cel care
Era, pe-atunci, preotul mere –
A fost, de ginere, luat
De Horonitul Sambalat.
Îndată, eu am poruncit
Să fie – grabnic – izgonit.
29 Doamne, al nostru Dumnezeu,
De ei, să-Ţi aminteşti, mereu,
Căci preoţia au spurcat
Şi legământul încheiat
De către ceata de preoţi,
Precum şi de Leviţii toţi.
30 I-am curăţit – fără-ndoială –
De cei străini şi rânduială
Făcutu-le-am preoţilor
Şi-asemenea Leviţilor,
În slujbele ce le aveau –
De cari, răspunzători, erau –
31 În ce priveşte darul dat
Din lemne, sau pe cel luat
Din cele dintâi roade care
Se adunau de pe ogoare.
Doamne, să-Ţi aminteşti de mine
Şi pomeneşte-mă, spre bine!