1 Când Artaxerxe împlinea
Ani douăzeci de când domnea,
Eram paharnic aşezat
În slujbă, pentru împărat.
În şirul lunilor din an,
Se potrivea luna Nisan.
Vinu-n pahare, eu l-am pus
Şi împăratului l-am dus.
De câte ori vin îi duceam,
În faţă-i, trist, nu m-arătam;
Însă atuncea, m-a zărit
Şi-a înţeles că sunt mâhnit.
2 De-aceea, m-a şi întrebat:
„Dar pentru ce eşti întristat?
Nu eşti bolnav, dar mi se-arată
Că îţi e inima-ntristată.”
De-ndată ce l-am auzit,
O mare frică am simţit
3 Şi i-am răspuns, înspăimântat:
„Trăiască marele-mpărat,
De-acum şi până-n veşnicie!
Cum ar putea ca să nu fie
Obrajii mei, plini de-ntristare,
Dacă cetatea cea în care
Îşi au mormântul toţi acei
Care au fost părinţii mei,
E dărâmată, la pământ,
Iar ale ei porţi, arse, sânt?”
4 „Ce vrei să-mi ceri?”– a întrebat,
Îndată, al meu împărat.
Atuncea, Dumnezeului
Cari este Domn al cerului,
În mare grabă, m-am rugat
5 Şi-apoi am zis către-mpărat:
„Dacă-ndurare am primit
Şi trecere am dobândit
În faţa înălţimii tale,
Te rog ca să găseşti o cale,
Să mă trimiţi la Iuda-n ţară,
Unde să pot să zidesc iară,
Cetatea-n care îngropaţi
Îmi sunt părinţii şi-ai mei fraţi.”
6 Lângă-mpărat, atuncea, sta
Şi-mpărăteasa şi-asculta.
Câteva clipe se gândise
Şi-n urmă împăratul zise:
„Cât timp are să îţi ia ţie,
O astfel de călătorie?
Când crezi că vei putea apoi,
A te întoarce înapoi?”
După ce fost-am învoit,
O vreme eu am stabilit –
Ca să pornesc – şi-am cuvântat
7 În acest fel către-mpărat:
„Dacă-mpăratu-o să găsească
Cu cale să mă-nvrednicească,
Dându-mi scrisori către cei cari
Sunt dincolo de Râu mai mari,
Grabnic voi reuşi să plec
Şi-n Iuda voi putea să trec.
8 Dacă măria-ta va vrea,
Altă scrisoare să îmi dea
Către Asaf cari, păzitor,
Se află, al pădurilor
Ce aparţin de împărat,
Atuncea eu voi fi luat
Lemne din care – mai apoi –
Grinzi, pentru casă, face-voi
Şi porţi care au să se puie
La zidul de la cetăţuie.”
În urmă, eu am căpătat
Scrisorile de la-mpărat,
Pentru că Domnul Dumnezeu,
Cu mine, fost-a, tot mereu.
9 M-am dus la dregătorii cari
Sunt dincolo de Râu mai mari
Şi-n ale lor mâini am lăsat
Scrisorile de la-mpărat,
Prin care el a poruncit
Să mă-nsoţească – negreşit –
Câţiva dintre aceia cari,
Peste oştire sunt mai mari,
Având cu ei o mică cată
Ce-a fost din călăreţi formată.
10 Când Sambalat a auzit –
Cel care fost-a Horonit –
Şi-un Amonit – cari se vădea
Că se chemase Tobia –
S-au mâniat. Nu le-a plăcut –
Deloc – atunci când au văzut
Că cineva se-nteresează
De Israel şi că lucrează
Spre binele copiilor
Din al lui Israel popor.
11 Către Ierusalim apoi –
Într-un sfârşit, plecarăm noi.
Când în cetate am sosit,
Trei zile-acolo ne-am oprit.
12 După aceea, m-am sculat,
În miez de noapte, şi-am plecat
Fără a spune nimănui,
Ce a pus Domnul cerului
În a mea inimă, ca eu
Să fac, pentru poporul meu,
Şi-apoi pentru cetatea care,
Ierusalim, drept nume, are.
Singur în noapte, eu eram,
Cu vita ce o călăream.
13 Prin poarta văii am trecut
Şi spre izvorul cunoscut
Drept „al balaurului”, eu
M-am îndreptat. În gândul meu,
Am hotărât să plec apoi,
Spre porţile dinspre gunoi.
Priveam, atent, către cetate
La zidurile dărâmate
Şi porţile ei năruite
Care, de foc, sunt mistuite.
14 Trecut-am pe la poarta care
Aflată e lângă izvoare
Şi-am mers spre malul iazului
Cari este-al împăratului
Şi-n felu-acesta am văzut
Că n-avea loc să fi trecut
Vita, pe care o aveam,
Pe care eu o călăream.
15 Către pârâu, m-am îndreptat
Şi-atent, la ziduri, m-am uitat.
Spre poarta văi-am mers apoi
Şi astfel m-am întors ‘napoi.
16 Dar dregătorii n-au ştiut
Unde am fost şi ce-am făcut.
N-am spus nimic nici la ai mei –
Deci la cei care sunt Iudei –
N-am spus nimic preoţilor
N-am spus nici dregătorilor
Şi-asemenea nici celor cari
Se dovedeau a fi mai mari.
17 După aceea, am plecat,
În faţa lor m-am aşezat
Şi le-am vorbit: „Vedeţi dar voi,
Starea în care suntem noi!
Ierusalimu-i l-a pământ
Iar porţile lui, arse, sânt.
Veniţi, din nou, să îl zidim,
Ca de ocară să nu fim!”
18 Apoi, eu le-am istorisit
Cum Dumnezeu m-a însoţit
Şi felu-n care-a cuvântat
Însuşi al nostru împărat.
Ei au răspuns: „Hai să pornim,
Ierusalimul, să-l zidim!”
Când hotărârea fu luată,
Toţi se-ntăriră, de îndată.
19 Atunci când fost-a înştiinţat
De hotărâre, Sambalat –
Cel care este Horonit –
Cu Tobia – cel Amonit –
Şi cu Gheşem – acela care
Arab fusese, din născare –
Iute-şi bătură joc de noi
Şi-n acest fel au zis apoi:
„Ce faceţi voi? Ce încercaţi?
Voiţi ca să vă răsculaţi
Contra-mpăratului?” Iar eu
20 Răspuns-am: „Iată, Dumnezeu,
Cari este Domn al cerului,
E-alături de poporul Lui.
Ne sprijineşte şi-o să fim
În stare ca să izbândim.
Ai Domnului robi, suntem noi.
De-aceea, vom zidi – apoi –
Astă cetate, dar în ea,
Parte – nicicând – nu veţi avea.
Nu veţi avea – vă dau de ştire –
Nici măcar drept de amintire”