1 În luna-a şaptea, când sosi
A douăzeci şi patra zi,
Fiii poporului pe care
Neamul lui Israel îi are,
Numai în saci se îmbrăcară
Şi-n cap, ţărână, îşi turnară,
Căci un post mare au vestit.
2 Atuncea, ei s-au despărţit
De toţi străinii cari erau
În ţara lor, de locuiau,
Şi-au mers de şi-au mărturisit
Păcatul ce l-au săvârşit
Şi ei şi cei ce se vădeau
Cum că ai lor părinţi erau.
3 Din cartea Legii Domnului,
I s-a citit poporului
Un sfert de zi şi, fiecare,
Păcatele pe cari le are,
Apoi şi le-au mărturisit
Alt sfert de zi şi, negreşit,
S-au strâns ‘naintea Domnului,
Ca să se-nchine-n faţa Lui.
4 Bani, cu Buni după el,
Cu Iosua, cu Cadmiel,
Chenani şi Şebania,
Cu Şerebia-asemenea,
Şi celălalt Bani veniră
Grabnic atunci şi se suiră
Pe scaunul Leviţilor,
Să strige către Domnul lor.
5 Iosua, Bani, Cadmiel,
Cu Haşabania la fel,
Cu Hodia, Şebania
Precum şi cu Petahia
Şi Şerebia au ieşit
În faţă şi-astfel au vorbit:
„Degrabă, toţi să vă sculaţi!
Pe Domnu-L binecuvântaţi,
Din veşnicie-n veşnicie!
Şi binecuvântat să fie
Numele Tău sfânt şi slăvit,
Căci mai presus S-a dovedit,
De orice binecuvântare
Sau laudă! Domnu-i Cel care
6 E făcătorul cerului
Precum şi a oştirii lui.
Domnu-a făcut acest pământ
Şi toate câte, pe el, sânt.
La toate, viaţă, El le-a dat,
Iar cerul I s-a închinat.
7 Pe-Avram, Tu Doamne l-ai ales
Şi-apoi, din Ur, Tu l-ai cules.
L-ai scos afară din Haldeea,
Iar numele, după aceea,
Îndată Tu i l-ai schimbat
Şi „Avraam” a fost chemat.
8 În a lui inimă-ai privit
Şi-n ea, Tu ai descoperit
Credincioşie. Ai văzut
Lucrul acesta şi-ai făcut
Un legământ cu el, de-ndată,
Spunând că lui îi va fi dată –
Şi-asemenea urmaşilor –
Pământul Canaaniţilor,
Al celor care sunt Hetiţi
Şi Amoriţi şi Fereziţi
Şi cel al Iebusiţilor,
Precum şi-al Ghirgasiţilor.
9 În al Egiptului ţinut,
Numai Tu Doamne ai văzut
În ce necaz mare erau
Părinţii noşti’, pe când trăiau.
La Marea Roşie au stat
Şi către Tine au strigat,
Iar Tu, atunci, i-ai auzit.
10 Minuni şi semne-ai săvârşit,
În contra Faraonului,
Precum şi a poporului
Pe care el îl stăpânea
Şi-a ţării pe care-o avea,
Căci i-ai ştiut pe fiecare,
Cu cât de multă îngâmfare –
Faţă de-ai noştri – s-au purtat,
Când în Egipt ei s-au aflat.
Prin tot ceea cei ai făcut
Atunci, ei, slava, Ţi-au văzut.
Şi astăzi ea este văzută
Şi tuturor li-e cunoscută.
11 Marea, în două-ai despicat
Şi a trecut, ca pe uscat,
Poporul Tău. Peste cei care
Îl urmăreau cu-nverşunare,
Potop de ape-ai prăbuşit
Şi în adâncuri au pierit.
12 Ziua, un stâlp de nor erai,
Iar noaptea, Tu Te arătai
Un stâlp de foc. În acest fel,
Tu l-ai condus pe Israel,
Pe drumul ce l-ai pregătit.
13 Când la Sinai Tu ai venit,
Din înălţimea cerului,
Tu ai vorbit poporului.
Atuncea lui, porunci i-ai dat
Şi dreapta Lege i-ai lăsat.
Învăţături i-au mai fost date
Şi rânduieli ce-s minunate.
14 Poporului, Tu i-ai făcut
Sabatul Tău, de cunoscut.
Porunci, prin Moise, i-ai lăsat;
Învăţături şi legi i-ai dat.
15 Pâine ai dat poporului,
Din înălţimea cerului.
Apoi, din stâncă ai făcut
Să iasă apă de băut.
Ţara i-ai dat-o-nstăpânire,
Ca să o aibă moştenire.
16 Părinţii noşti’ s-au îngâmfat:
Poruncile-Ţi nu le-au urmat,
Ci ei – cu toţii – au vădit
Că gâtul şi-au înţepenit.
17 Să Te asculte, n-au mai vrut.
Minunile ce le-au făcut
Le-au dat uitării, vrând apoi
Ca în robie, înapoi,
Să se întoarcă. Căutară
Alţi căpitani de-şi aşezară.
Dar Doamne, Tu Te-ai arătat
Gata să ierţi, căci eşti bogat
În bunătate. Te-ai vădit
Îndurător – necontenit –
Şi milostiv; căci Ţi-a păsat
De ei şi-astfel, nu i-ai lăsat
18 Nici chiar atunci când ai văzut
Că un viţel ei şi-au făcut,
Zicând: „Acesta e, mereu,
Al nostru Domn şi Dumnezeu
Cari din Egipt ne-a scos afară
Şi astăzi, liberi suntem, iară!”
La mari ocări, faţă de Tine,
Ei s-au dedat, văzut-ai bine.
19 În îndurarea Ta cea mere,
I-ai însoţit, fără-ncetare,
Când prin pustiu, al Tău popor
A rătăcit. Stâlpul de nor,
Pe timpul zilei, l-a-nsoţit
Şi-apoi, când seara a venit,
Stâlpul de foc a luminat
Calea pe care a umblat.
20 Le-ai dat din Duhul Tău cel bun,
Făr’ să iei seama la ce spun,
Ca-n felu-acesta să-i deştepţi
Şi să îi faci mai înţelepţi.
De gura lor, n-ai depărtat
Mana din cer şi-apoi le-ai dat
Şi apă să se răcorească
Şi setea să şi-o potolească.
21 Au rătăcit, ani patruzeci,
Pe-ale pustiului poteci,
Însă nimic nu le-a lipsit.
Straiul nu li s-a învechit,
Iar talpa nu li s-a umflat.
22 În mână, împăraţi le-ai dat
Şi-ale lor ţări le-ai împărţit.
Poporul Tău a cucerit
Ţara ce o avea Sihon –
Cel cari domnise la Hesbon –
Şi ţara ce o stăpânise
Og care în Basan domnise.
23 Ai înmulţit fiii pe care,
Neamul lui Israel îi are,
Încât fiii poporului,
Precum stelele cerului,
Ajunseră-n număr să fie.
I-ai adunat de prin pustie
Şi-apoi le-ai dat, drept moştenire,
Ţara pe cari, în stăpânire,
Părinţilor lor le-a fost dată,
De mult, în vremea-ndepărtată.
24 Ai lor feciori intrară-n ţară
Şi-n stăpânire o luară.
Tu ai smerit, în faţa lor,
Poporul Canaaniţilor.
Din ţară, fost-au alungaţi
Locuitori şi împăraţi.
25 Peste cetăţile-ntărite,
Peste ogoarele-nsorite,
Sau peste case şi cetăţi
Cari pline-au fost de bunătăţi,
Ori peste puţuri şi măslini,
Pomi roditori, vii sau smochini,
Ei au ajuns să stăpânească,
Prin bunătatea Ta cerească.
Pe săturate au mâncat
Şi-n acest fel s-au îngrăşat,
Căci numai într-o desfătare
Trăit-au ei, fără-ncetare.
26 În urmă, ei s-au răzvrătit
În contra Ta şi-au părăsit
Legea pe care-ai rânduit-o,
Pe cari, prin Moise, au primit-o.
Pe-ai Tăi proroci, ei i-au ucis
Şi n-au păzit ce era scris.
La mari ocări, faţă de Tine,
Ei s-au dedat, văzut-ai bine.
27 Atuncea, Tu i-ai părăsit
Şi-ai lor vrăjmaşi i-au înrobit.
Când în necaz ei s-au aflat,
Grabnic la Tine au strigat.
Apoi, plânsul poporului,
Din înălţimea cerului,
De-ndată Tu l-ai auzit
Şi îndurare ai vădit,
Căci ai lăsat izbăvitori
Să-l scape de asupritori.
28 Dar când odihnă au avut
Din nou, cu toţi au început,
Legea, de-a nu Îţi asculta
Şi-a face rău în faţa Ta.
Atuncea, Tu i-ai părăsit
Şi-ai lor vrăjmaşi i-au stăpânit.
Iarăşi, la Tine au strigat,
Iar Tu, din nou, i-ai ascultat,
Căci îndurare ai vădit,
Pentru că iar i-ai izbăvit.
De multe ori, poporul Tău
Faţă de Tine-a făcut rău.
Dar Tu, mereu, l-ai ajutat.
29 Pe toţi, fierbinte, i-ai rugat
Ca Legea Ta să o păzească,
Porunca să Ţi-o împlinească.
Însă prin tot ce au făcut,
Nicicând, s-asculte nu au vrut.
Astfel, ei au păcătuit
Faţă de tot ce-ai rânduit,
Deşi această rânduială
Îl face viu – fără-ndoială –
Pe-acela care o păzeşte
Necontenit, şi o-mplineşte.
În urmă, cu-ndărădnicie,
Ei – spatele – Ţi-au întors Ţie,
Grumazul şi-au înţepenit
Şi să Te-asculte, n-au voit.
30 Totuşi, mulţi ani Tu i-ai răbdat
Şi multe înştiinţări le-ai dat,
Prin Duhul şi prorocii Tăi.
Dar ei, cu toţi, s-au vădit răi
Şi n-au vrut ca să ia aminte
La sfintele Tale cuvinte.
Atunci, ai dat al lor popor,
În mâinile vrăjmaşilor.
Neamuri străine au venit
Şi peste el a stăpânit.
31 Însă, în bunătatea-Ţi mare,
Tu arătat-ai îndurare,
Pentru că nu l-ai părăsit
Şi astfel nu l-au nimicit
Vrăjmaşii, căci eşti iertător,
Eşti milostiv şi-ndurător.
32 Doamne, al nostru Dumnezeu,
Tu care Te areţi mereu
Mare a fi şi-nfricoşat,
Tu care nu ai lepădat
Cuvântul legământului,
Pe cari l-ai dat poporului,
Să nu priveşti ca ne-nsemnat
Ceea ce noi, neîncetat,
Din vremuri vechi am suferit,
De când părinţii ne-au trăit.
Să nu priveşti drept ne-nsemnat,
Ce-au suferit, neîncetat,
Toţi căpitani-aceia cari,
Peste popor au fost mai mari,
Cu împăraţi şi cu preoţi,
Precum şi cu prorocii toţi.
Să nu priveşti ca ne-nsemnat,
Ce-am suferit noi, ne-ncetat –
Noi cari suntem al Tău popor –
Din vremea împăraţilor
Asiriei şi pân’ acum
Când de pe al robiei drum,
Din nou, în ţară, am intrat.
33 În tot ce ni s-a întâmplat,
Tu ai fost drept şi credincios,
Iar noi răi fost-am, ne-ndoios.
34 Toţi căpitani-aceia cari,
Peste popor erau mai mari,
Cu împăraţi şi cu preoţi,
Precum şi cu prorocii toţi
N-au păzit Legea ce ne-ai dat,
Porunca nu Ţi-au ascultat,
Nici înştiinţările pe care
Ni le-ai trimis fără-ncetare.
35 Pe când erau stăpâni în ţară,
Când binefaceri căpătară
Din partea Ta – căci Tu le-ai dat,
Ogoarelor lor, rod bogat –
Nu te-au slujit. S-au abătut
Şi lucruri rele au făcut.
36 De-aceea s-a-ntâmplat apoi,
Ca astăzi, robi s-ajungem noi.
Poporul Tău e înrobit,
Pe un pământ ce l-au primit
Părinţii noştri, de la Tine,
Ca să le meargă astfel bine
Şi bucurii să poată-avea,
Prin rodul care o să-l dea.
37 Pământul nostru, mai apoi,
Nu mai rodeşte pentru noi,
Ci pentru alţii, care sânt
Străini faţă de-acest pământ,
La care noi am fost aduşi,
În starea de a fi supuşi,
Din pricina păcatelor,
Făcute de al nost’ popor.
Alţi împăraţi ne stăpânesc
Şi fac aşa precum poftesc
Cu vitele ce le avem
Şi-apoi cu noi, care suntem
Aduşi, azi, într-o strâmtorare
Ce se vădeşte foarte mare!”
38 Noi, pentru ceea ce s-a zis,
Făcut-am legământ, în scris,
Semnat de toţi aceia cari,
Peste popor erau mai mari,
De tot soborul de preoţi,
Precum şi de Leviţii toţi.