9
În luna-a şaptea, când sosi
A douăzeci şi patra zi,
Fiii poporului pe care
Neamul lui Israel îi are,
Numai în saci se îmbrăcară
Şi-n cap, ţărână, îşi turnară,
Căci un post mare au vestit.
Atuncea, ei s-au despărţit
De toţi străinii cari erau
În ţara lor, de locuiau,
Şi-au mers de şi-au mărturisit
Păcatul ce l-au săvârşit
Şi ei şi cei ce se vădeau
Cum că ai lor părinţi erau.
Din cartea Legii Domnului,
I s-a citit poporului
Un sfert de zi şi, fiecare,
Păcatele pe cari le are,
Apoi şi le-au mărturisit
Alt sfert de zi şi, negreşit,
S-au strâns ‘naintea Domnului,
Ca să se-nchine-n faţa Lui.
Bani, cu Buni după el,
Cu Iosua, cu Cadmiel,
Chenani şi Şebania,
Cu Şerebia-asemenea,
Şi celălalt Bani veniră
Grabnic atunci şi se suiră
Pe scaunul Leviţilor,
Să strige către Domnul lor.
Iosua, Bani, Cadmiel,
Cu Haşabania la fel,
Cu Hodia, Şebania
Precum şi cu Petahia
Şi Şerebia au ieşit
În faţă şi-astfel au vorbit:
„Degrabă, toţi să vă sculaţi!
Pe Domnu-L binecuvântaţi,
Din veşnicie-n veşnicie!
Şi binecuvântat să fie
Numele Tău sfânt şi slăvit,
Căci mai presus S-a dovedit,
De orice binecuvântare
Sau laudă! Domnu-i Cel care
E făcătorul cerului
Precum şi a oştirii lui.
Domnu-a făcut acest pământ
Şi toate câte, pe el, sânt.
La toate, viaţă, El le-a dat,
Iar cerul I s-a închinat.
Pe-Avram, Tu Doamne l-ai ales
Şi-apoi, din Ur, Tu l-ai cules.
L-ai scos afară din Haldeea,
Iar numele, după aceea,
Îndată Tu i l-ai schimbat
Şi „Avraam” a fost chemat.
În a lui inimă-ai privit
Şi-n ea, Tu ai descoperit
Credincioşie. Ai văzut
Lucrul acesta şi-ai făcut
Un legământ cu el, de-ndată,
Spunând că lui îi va fi dată –
Şi-asemenea urmaşilor –
Pământul Canaaniţilor,
Al celor care sunt Hetiţi
Şi Amoriţi şi Fereziţi
Şi cel al Iebusiţilor,
Precum şi-al Ghirgasiţilor.
În al Egiptului ţinut,
Numai Tu Doamne ai văzut
În ce necaz mare erau
Părinţii noşti’, pe când trăiau.
La Marea Roşie au stat
Şi către Tine au strigat,
Iar Tu, atunci, i-ai auzit.
10 Minuni şi semne-ai săvârşit,
În contra Faraonului,
Precum şi a poporului
Pe care el îl stăpânea
Şi-a ţării pe care-o avea,
Căci i-ai ştiut pe fiecare,
Cu cât de multă îngâmfare –
Faţă de-ai noştri – s-au purtat,
Când în Egipt ei s-au aflat.
Prin tot ceea cei ai făcut
Atunci, ei, slava, Ţi-au văzut.
Şi astăzi ea este văzută
Şi tuturor li-e cunoscută.
11 Marea, în două-ai despicat
Şi a trecut, ca pe uscat,
Poporul Tău. Peste cei care
Îl urmăreau cu-nverşunare,
Potop de ape-ai prăbuşit
Şi în adâncuri au pierit.
12 Ziua, un stâlp de nor erai,
Iar noaptea, Tu Te arătai
Un stâlp de foc. În acest fel,
Tu l-ai condus pe Israel,
Pe drumul ce l-ai pregătit.
13 Când la Sinai Tu ai venit,
Din înălţimea cerului,
Tu ai vorbit poporului.
Atuncea lui, porunci i-ai dat
Şi dreapta Lege i-ai lăsat.
Învăţături i-au mai fost date
Şi rânduieli ce-s minunate.
14 Poporului, Tu i-ai făcut
Sabatul Tău, de cunoscut.
Porunci, prin Moise, i-ai lăsat;
Învăţături şi legi i-ai dat.
15 Pâine ai dat poporului,
Din înălţimea cerului.
Apoi, din stâncă ai făcut
Să iasă apă de băut.
Ţara i-ai dat-o-nstăpânire,
Ca să o aibă moştenire.
16 Părinţii noşti’ s-au îngâmfat:
Poruncile-Ţi nu le-au urmat,
Ci ei – cu toţii – au vădit
Că gâtul şi-au înţepenit.
17 Să Te asculte, n-au mai vrut.
Minunile ce le-au făcut
Le-au dat uitării, vrând apoi
Ca în robie, înapoi,
Să se întoarcă. Căutară
Alţi căpitani de-şi aşezară.
Dar Doamne, Tu Te-ai arătat
Gata să ierţi, căci eşti bogat
În bunătate. Te-ai vădit
Îndurător – necontenit –
Şi milostiv; căci Ţi-a păsat
De ei şi-astfel, nu i-ai lăsat
18 Nici chiar atunci când ai văzut
Că un viţel ei şi-au făcut,
Zicând: „Acesta e, mereu,
Al nostru Domn şi Dumnezeu
Cari din Egipt ne-a scos afară
Şi astăzi, liberi suntem, iară!”
La mari ocări, faţă de Tine,
Ei s-au dedat, văzut-ai bine.
19 În îndurarea Ta cea mere,
I-ai însoţit, fără-ncetare,
Când prin pustiu, al Tău popor
A rătăcit. Stâlpul de nor,
Pe timpul zilei, l-a-nsoţit
Şi-apoi, când seara a venit,
Stâlpul de foc a luminat
Calea pe care a umblat.
20 Le-ai dat din Duhul Tău cel bun,
Făr’ să iei seama la ce spun,
Ca-n felu-acesta să-i deştepţi
Şi să îi faci mai înţelepţi.
De gura lor, n-ai depărtat
Mana din cer şi-apoi le-ai dat
Şi apă să se răcorească
Şi setea să şi-o potolească.
21 Au rătăcit, ani patruzeci,
Pe-ale pustiului poteci,
Însă nimic nu le-a lipsit.
Straiul nu li s-a învechit,
Iar talpa nu li s-a umflat.
22 În mână, împăraţi le-ai dat
Şi-ale lor ţări le-ai împărţit.
Poporul Tău a cucerit
Ţara ce o avea Sihon –
Cel cari domnise la Hesbon –
Şi ţara ce o stăpânise
Og care în Basan domnise.
23 Ai înmulţit fiii pe care,
Neamul lui Israel îi are,
Încât fiii poporului,
Precum stelele cerului,
Ajunseră-n număr să fie.
I-ai adunat de prin pustie
Şi-apoi le-ai dat, drept moştenire,
Ţara pe cari, în stăpânire,
Părinţilor lor le-a fost dată,
De mult, în vremea-ndepărtată.
24 Ai lor feciori intrară-n ţară
Şi-n stăpânire o luară.
Tu ai smerit, în faţa lor,
Poporul Canaaniţilor.
Din ţară, fost-au alungaţi
Locuitori şi împăraţi.
25 Peste cetăţile-ntărite,
Peste ogoarele-nsorite,
Sau peste case şi cetăţi
Cari pline-au fost de bunătăţi,
Ori peste puţuri şi măslini,
Pomi roditori, vii sau smochini,
Ei au ajuns să stăpânească,
Prin bunătatea Ta cerească.
Pe săturate au mâncat
Şi-n acest fel s-au îngrăşat,
Căci numai într-o desfătare
Trăit-au ei, fără-ncetare.
26 În urmă, ei s-au răzvrătit
În contra Ta şi-au părăsit
Legea pe care-ai rânduit-o,
Pe cari, prin Moise, au primit-o.
Pe-ai Tăi proroci, ei i-au ucis
Şi n-au păzit ce era scris.
La mari ocări, faţă de Tine,
Ei s-au dedat, văzut-ai bine.
27 Atuncea, Tu i-ai părăsit
Şi-ai lor vrăjmaşi i-au înrobit.
Când în necaz ei s-au aflat,
Grabnic la Tine au strigat.
Apoi, plânsul poporului,
Din înălţimea cerului,
De-ndată Tu l-ai auzit
Şi îndurare ai vădit,
Căci ai lăsat izbăvitori
Să-l scape de asupritori.
28 Dar când odihnă au avut
Din nou, cu toţi au început,
Legea, de-a nu Îţi asculta
Şi-a face rău în faţa Ta.
Atuncea, Tu i-ai părăsit
Şi-ai lor vrăjmaşi i-au stăpânit.
Iarăşi, la Tine au strigat,
Iar Tu, din nou, i-ai ascultat,
Căci îndurare ai vădit,
Pentru că iar i-ai izbăvit.
De multe ori, poporul Tău
Faţă de Tine-a făcut rău.
Dar Tu, mereu, l-ai ajutat.
29 Pe toţi, fierbinte, i-ai rugat
Ca Legea Ta să o păzească,
Porunca să Ţi-o împlinească.
Însă prin tot ce au făcut,
Nicicând, s-asculte nu au vrut.
Astfel, ei au păcătuit
Faţă de tot ce-ai rânduit,
Deşi această rânduială
Îl face viu – fără-ndoială –
Pe-acela care o păzeşte
Necontenit, şi o-mplineşte.
În urmă, cu-ndărădnicie,
Ei – spatele – Ţi-au întors Ţie,
Grumazul şi-au înţepenit
Şi să Te-asculte, n-au voit.
30 Totuşi, mulţi ani Tu i-ai răbdat
Şi multe înştiinţări le-ai dat,
Prin Duhul şi prorocii Tăi.
Dar ei, cu toţi, s-au vădit răi
Şi n-au vrut ca să ia aminte
La sfintele Tale cuvinte.
Atunci, ai dat al lor popor,
În mâinile vrăjmaşilor.
Neamuri străine au venit
Şi peste el a stăpânit.
31 Însă, în bunătatea-Ţi mare,
Tu arătat-ai îndurare,
Pentru că nu l-ai părăsit
Şi astfel nu l-au nimicit
Vrăjmaşii, căci eşti iertător,
Eşti milostiv şi-ndurător.
32 Doamne, al nostru Dumnezeu,
Tu care Te areţi mereu
Mare a fi şi-nfricoşat,
Tu care nu ai lepădat
Cuvântul legământului,
Pe cari l-ai dat poporului,
Să nu priveşti ca ne-nsemnat
Ceea ce noi, neîncetat,
Din vremuri vechi am suferit,
De când părinţii ne-au trăit.
Să nu priveşti drept ne-nsemnat,
Ce-au suferit, neîncetat,
Toţi căpitani-aceia cari,
Peste popor au fost mai mari,
Cu împăraţi şi cu preoţi,
Precum şi cu prorocii toţi.
Să nu priveşti ca ne-nsemnat,
Ce-am suferit noi, ne-ncetat –
Noi cari suntem al Tău popor –
Din vremea împăraţilor
Asiriei şi pân’ acum
Când de pe al robiei drum,
Din nou, în ţară, am intrat.
33 În tot ce ni s-a întâmplat,
Tu ai fost drept şi credincios,
Iar noi răi fost-am, ne-ndoios.
34 Toţi căpitani-aceia cari,
Peste popor erau mai mari,
Cu împăraţi şi cu preoţi,
Precum şi cu prorocii toţi
N-au păzit Legea ce ne-ai dat,
Porunca nu Ţi-au ascultat,
Nici înştiinţările pe care
Ni le-ai trimis fără-ncetare.
35 Pe când erau stăpâni în ţară,
Când binefaceri căpătară
Din partea Ta – căci Tu le-ai dat,
Ogoarelor lor, rod bogat –
Nu te-au slujit. S-au abătut
Şi lucruri rele au făcut.
36 De-aceea s-a-ntâmplat apoi,
Ca astăzi, robi s-ajungem noi.
Poporul Tău e înrobit,
Pe un pământ ce l-au primit
Părinţii noştri, de la Tine,
Ca să le meargă astfel bine
Şi bucurii să poată-avea,
Prin rodul care o să-l dea.
37 Pământul nostru, mai apoi,
Nu mai rodeşte pentru noi,
Ci pentru alţii, care sânt
Străini faţă de-acest pământ,
La care noi am fost aduşi,
În starea de a fi supuşi,
Din pricina păcatelor,
Făcute de al nost’ popor.
Alţi împăraţi ne stăpânesc
Şi fac aşa precum poftesc
Cu vitele ce le avem
Şi-apoi cu noi, care suntem
Aduşi, azi, într-o strâmtorare
Ce se vădeşte foarte mare!”
38 Noi, pentru ceea ce s-a zis,
Făcut-am legământ, în scris,
Semnat de toţi aceia cari,
Peste popor erau mai mari,
De tot soborul de preoţi,
Precum şi de Leviţii toţi.