1 În gura mare, a cârtit
Poporul şi L-a-nvinuit
Pe Domnul, că îi mergea rău.
Când auzit-a glasul său,
De furie, a fost cuprins
Domnul şi-ndată, S-a aprins,
În mijlocul poporului.
O parte din oamenii lui –
Din margini – fost-au pedepsiţi,
Fiind, de flăcări, mistuiţi.
2 La Moise-atuncea, a strigat
Poporul, iar el s-a rugat
Lui Dumnezeu şi-astfel, s-a stins
Focul care fusese-aprins.
3 „Tabera”, locu-a fost numit –
Prin „Ardere”, e tălmăcit –
Căci Dumnezeu, în locu-acel,
Foc a aprins, în Israel.
4 O poftă mare i-a-ncercat,
Pe toţi cei care s-au aflat
Străini, atunci, în Israel.
Ba au poftit cu ei la fel,
Mulţi de-ai lui Israel feciori,
Şi-au plâns vorbind ne-ncrezători:
„Noi, de la cine, căpătăm
Carne, aici, ca să mâncăm?
5 Iată că noi ne-am amintit
De felu-n care ne-am hrănit
Când încă, în Egipt, eram.
Mulţi peşti, atuncea, noi mâncam,
Care nimic nu ne-au costat;
Şi castraveţi, noi am mâncat,
Şi pepeni câţi am vrut; apoi,
Ceapă şi praz şi usturoi.
6 Aici, acum, ni s-a uscat
Şi sufletul. Ne-am săturat,
Căci ochii noştri când privesc,
Doar astă mană, o zăresc.”
7 Ca şi grăunţele pe care
Doar coriandrul le mai are,
Era mana, din cer venită;
Iar la vedere-asemuită
Ca şi bedeliumul, ea,
Găsită-a fi, se mai putea.
8 În fiecare dimineaţă,
De peste a câmpiei faţă,
Poporul, mană, aduna.
Cu râşniţa o măcina –
Ba chiar putea a fi pisată
Şi într-o piuă. Frământată
Fiind, în oală se fierbea
Şi turte se făceau, din ea.
Mana, în acest fel gătită,
La gust era asemuită
Cu turta care se făcea
Cu untdelemn. Deci când cădea
9 Roua, după ce s-a-nnoptat,
Cădea şi mana, imediat,
Acoperind tabăra lor.
10 Atunci, acel întreg popor,
De Moise fost-a auzit,
Plângându-se, nemulţumit,
Ba pe la uşa cortului,
Ba fiecare printre-ai lui.
Domnul, mânia, Şi-a aprins
Şi cu tărie, ea s-a-ntins.
Moise, adânc, s-a întristat,
Văzând aceasta, şi-a-ntrebat
11 Apoi, pe Dumnezeul său:
„De ce mâhneşti, pe robul Tău?
Şi pentru ce n-am căpătat
Trecere-n faţă-Ţi, şi-ai lăsat
Sarcina ăstui neam întreg,
Doar peste mine? Nu-nţeleg!
12 Dar oare, eu am zămislit
Acest popor? Ai socotit
Că eu sunt cel ce l-a născut
Şi de aceea, ai putut
Să-mi zici „Să-l poţi la sânul tău, Cum poartă doica, pruncul său”,
Până în ţara cea de vis,
Pe care, Domnul a promis,
Părinţilor ăstui popor,
Şi ai jurat că le-o dai lor?
13 De unde, carne, eu să iau,
Poporului, ca să îi dau?
Căci iată, fiecare vine –
Acum – plângându-se, la mine
Şi-mi spune: „Carne, să ne dai,
Ca să mâncăm, acum”. Dar vai,
14 Eu Doamne, singur, nu mai pot
Să port poporu-acesta tot,
Pentru că tare greu îmi vine.
15 Nu Te purta aşa cu mine,
Ci mai degrabă, Te rog eu –
Dacă mai am, la Dumnezeu,
Vreo trecere şi vrednic sânt –
Ca să mă iei de pe pământ.
Omoară-mă, şi-am mulţumirea
Că nu-mi mai văd nenorocirea.”
16 Domnul, lui Moise, i-a vorbit:
„Adă la Mine – negreşit –
Pe şaptezeci dintre bărbaţi.
Aceştia trebuie luaţi
Dintre bătrânii cei pe care
Poporul Israel îi are.
Să îi alegi, atunci când vii,
Doar pe acei pe care-i ştii
Că au putere în popor,
Că ascultat e glasul lor.
La cortul întâlnirii, voi
Trebuie să veniţi apoi.
17 Acolo, am să Mă pogor
Şi-ţi voi vorbi, în faţa lor.
Atunci când vei veni la Mine,
Din duhul care-i peste tine,
Îţi iau o parte, după care,
Voi pune peste fiecare,
Din acel duh, şi vor purta
Cu toţi-apoi, sarcina ta.
18 Să spui poporului apoi:
„Să vă sfinţiţi, pe mâine, voi,
Căci carne o să căpătaţi,
Precum aţi vrut, ca să mâncaţi.
Iată că Domnu-a auzit
Cum plâns-aţi şi cum aţi vorbit
Atuncea când aţi întrebat:
„De unde vom fi căpătat
Carne – aicea – în pustie?
Căci în Egipt, precum se ştie,
Am dus-o bine, tot mereu”.
Iată că Domnul Dumnezeu,
Carne, vă dă, ca să mâncaţi
Cât vreţi, şi-o să vă săturaţi.
19 Nu veţi mânca o zi sau două,
Şi nici cinci zile şi nici nouă;
Nici zece şi nici douăzeci,
20 Ci chiar o lună-ntreagă. Deci,
Atâta carne-o să mâncaţi,
Până o să vă săturaţi,
Încât, pe nări, o să simţiţi
Cum că vă iese şi, scârbiţi,
Aveţi a fi de ea apoi,
Fiindcă n-aţi ascultat voi,
De Dumnezeul vostru care
Şade-n a voastră adunare,
Şi pentru că, neîncetat,
V-aţi plâns şi v-aţi tot întrebat:
„Oare de ce, noi am ieşit?
De ce, Egiptu-am părăsit?”
21 Moise a zis: „Doamne, dar ştii
Că sunt cu sutele de mii –
Că şase sute-alcătuiesc
Poporu-n care mă găsesc –
Şi Tu zici: „Carne, vor avea,
22 O lună”. Oare, vom tăia,
Spre-a fi destul, atâtea oi?
Ori vom tăia atâţia boi?
Sau prindem toţi peştii, din mare,
S-ajungă pentru fiecare?”
23 Domnu-a răspuns şi-a întrebat:
„Doar nu cumva, s-o fi scurtat
Mâna lui Dumnezeu? Ce crezi?
Iată, acuma, ai să vezi
De se-mplineşte ce ţi-am spus.”
24 Moise-a ieşit şi-apoi s-a dus
De-a-mpărtăşit, poporului –
De-ndată – vorba Domnului.
Pe şaptezeci dintre bărbaţi –
Dintre cei cari erau aflaţi
Între bătrânii cei pe care
Poporul Israel îi are –
După porunca Domnului,
I-a pus în jurul cortului.
25 Domnul s-a pogorât în nor
Şi-apoi, în faţa tuturor,
Cu Moise, El de vorbă-a stat.
Din duhul, peste el aflat,
Luă o parte şi a pus
Peste cei care i-a adus
Moise, acolo. Şaptezeci,
Au fost bătrâni-aceia. Deci,
După ce duhul i-a umplut,
Îndată ei au început
Să prorocească. La sfârşit,
Ei – însă – n-au mai prorocit.
26 Doi oameni – unu-a fost Eldad,
Iar celălalt era Medad –
În tabără-au rămas, de-au stat.
Când acel duh s-a aşezat
Şi peste ei, căci erau prinşi
Între cei şaptezeci de inşi –
Chiar dacă nu i-au însoţit –
Au început şi-au prorocit.
27 Atunci, la Moise-a alergat
Un tânăr, şi a cuvântat:
Iată, în tabără, Eldad –
Şi-asemenea lui şi Medad –
Au început de-au prorocit.”
28 Printre cei care-au auzit
Acele vorbe ce se spun,
Fusese şi fiul lui Nun
Cari, Iosua, a fost numit.
Pe Moise-acesta l-a slujit
Din tinereţe. El s-a dus
La Moise-ndată şi i-a spus:
„Poruncă dă ca să-i opreşti.”
29 Moise-a răspuns: „Gelos, tu eşti,
Cum văd acuma, pentru mine.
Dar eu îţi spun că-i foarte bine
Că aceşti oameni prorocesc.
Să deie Domnul, îmi doresc,
Să fie-al Său popor format
Doar din proroci, neîncetat,
Şi să-Şi aşeze Dumnezeu,
Al Său Duh, peste ei, mereu.”
30 Moise şi-ai săi bătrâni apoi,
Intrară-n tabără-napoi.
31 Un vânt puternic a făcut
Domnul, să bată, ne-ntrerupt,
De peste mare. Vântul pus
Astfel să sufle, a adus
Cu el, atunci, un număr mare
De prepeliţe-n zbor, pe care,
Cale de-o zi, le-a răspândit,
Încât ele-au acoperit,
Cu un strat gros ce s-a-nălţat
Doi coţi, locul în care-a stat,
Atunci poporul Israel.
32 Întreaga zi, poporu-acel
Doar prepeliţe-a adunat;
Şi noaptea, a continuat,
Păsări, să strângă, fiecare,
Precum şi-n ziua următoare.
Cel care, mult, nu a putut
Să strângă, totuşi, a avut
Zece omeri. Au aşezat,
Tot ceea ce au adunat,
În jurul taberei şi-apoi
Toţi se întoarseră-napoi.
33 Pe când le-a fost încă aflată
Carnea, în dinţi – nemestecată –
Domnul, de furie cuprins,
Mânia-ndată Şi-a aprins
Lovind întreaga adunare,
Cu o urgie foarte mare.
34 Locul acela, l-au numit
„Chibrot-Hatava” – tălmăcit
„Mormintele de lăcomie” –
Fiindcă în acea pustie,
Atuncea, fost-au îngropaţi
Toţi cei, de poftă, apucaţi.
35 Poporu-apoi a părăsit
Chibrot-Hatava, şi-a pornit
Spre-a Haţerotului ţinut,
Unde, popas, el a făcut.