1 Atunci, întreaga adunare
A început să strige tare,
Şi-n acea noapte-nspăimântat,
A plâns poporul, ne-ncetat.
2 Apoi, la Moise, a venit –
Şi la Aron – şi a cârtit
În urmă, împotriva lor.
Iată ce-a zis acel popor:
„Oare de ce n-om fi pierit
Când, în Egipt, am locuit?
De ce să nu fi murit noi,
Chiar în acest pustiu apoi?
3 De ce ne duce Domnul, oare,
Acum, în astă ţară-n care,
Ucişi de sabie, să fim?
Iar după ce o să pierim,
Nevestele şi-ai noştri prunci,
De jaf vreţi să ajungă-atunci?
Nu e mai bine, pentru noi,
Să ne întoarcem înapoi,
În al Egiptului ţinut,
Care ne este cunoscut?”
4 Ei, între ei, s-au sfătuit
Şi-apoi, în urmă, au vorbit:
„O căpetenie acum,
Să ne alegem şi la drum,
Către Egipt, să ne pornim,
De vrem să supravieţuim.”
5 Moise şi-Aron, când i-au văzut
Şi-au auzit, au şi căzut
Cu faţa la pământ îndată,
‘Naintea gloatei adunată.
6 Doi, dintre cei ce iscodiră
Ţara, în faţă-atunci, ieşiră:
Iosua, unul se numea
Şi, tată pe, Nun îl avea,
Iar celălalt, Caleb e, iată,
Şi pe Iefune-l are tată.
Când aste lucruri le-au văzut,
Furioşi, ei, straiele, şi-au rupt
7 Şi au vorbit, în acest fel,
Copiilor lui Israel:
„Ţara, pe care am văzut-o,
Pe care noi am străbătut-o
S-o iscodim, e minunată
Şi este bună. De se-arată
8 Că Domnu-I binevoitor,
Atunci acest întreg popor,
În ţara ‘ceea, va putea
Să intre-apoi, şi va vedea
Că laptele şi mierea sânt,
Într-adevăr, pe-al ei pământ.
9 Voi dar, să nu vă răzvrătiţi
În contra Domnului. Să ştiţi
Că nu trebuie a vă teme,
Căci Dumnezeu, în orice vreme,
Este alăturea de noi
Şi-astfel, îi vom mânca apoi,
Pe cei ce-n ţară locuiesc.
Ei, nici un sprijin, nu primesc,
Însă cu noi e Dumnezeu
Cari ne va însoţi mereu.
Să nu se teamă Israel,
Vreodată, de poporu-acel!”
10 Atunci, întreaga adunare
A căutat să îi omoare,
Cu pietre, dar n-a apucat,
Căci peste cort, s-a arătat,
Îndată, slava Domnului.
Privirile poporului,
Înmărmurite au văzut
Când acest fapt s-a petrecut.
11 Domnul, lui Moise, i-a vorbit:
„Cât voi mai fi nesocotit
De-acest popor, te-ntreb, pe tine?!
Cât nu va crede el, în Mine,
Deşi minuni mari a văzut,
Că-n al său mijloc, am făcut?
12 Acum iată, am să-l lovesc
Cu ciumă şi-am să-l nimicesc!
Moise, tu însă, ai scăpare,
Şi te voi face un neam mare
Şi mai puternic decât el –
Decât poporul Israel!”
13 Moise Îi zise Domnului:
„Toţi oamenii Egiptului –
Aceia din a căror ţară,
Pe Israel l-ai scos afară,
Prin braţul Tău neînfricat –
Ce ai făcut, vor fi aflat,
14 Şi au să spună tuturor,
Ce a păţit acest popor.
Ei, Doamne, ştiu cum că Tu eşti
Cu-acest popor – că Te găseşti
În mijlocul poporului –
Şi că Tu Te-ai arătat lui,
În chip văzut de toţi, mereu.
Ei ştiu că al lui Dumnezeu
Nor, peste el, s-a aşezat,
Şi ştiu că Tu l-ai îndrumat,
Mergând chiar Tu, în stâlp de nor,
În faţa-ntregului popor,
Iar noaptea, printr-un stâlp de foc,
Ai însemnat Tu, al Tău loc.
15 Deci dacă Tu – precum doreşti –
Pe-acest popor îl nimiceşti,
Atuncea orişice neam care,
De Tine auzit-a, are
Să zică-ndată: „Dumnezeu
16 N-avea putere. I-a fost greu
Să-i ducă-aşa precum a zis,
În ţara-n care le-a promis
Că îi va duce. Dar acum,
Iată, i-a omorât pe drum.
Nu a putut, vorba, să-Şi ţie,
Şi i-a ucis deci, în pustie!”
17 Arată-Ţi Doamne – dacă vrei –
Puterea, în mărimea ei,
Precum ai spus – adu-Ţi aminte –
Când ai rostit aste cuvinte:
18 „Domnul, aşa precum se ştie,
Mereu, încet e, la mânie
Şi-n bunătate e bogat.
Întotdeauna a iertat
Fărădelegi şi răzvrătire.
Dar Domnului nu-I şade-n fire
Să-l ţină pe cel vinovat
Ca şi cum e nevinovat;
Ci ne-ncetat El pedepseşte
Fărădelegea, căci plăteşte
Păcatele părinţilor
Până-n al treilea neam al lor,
Şi până în al patrulea,
În fii care-i vor avea.
19 Fărădelegea arătată
De-acest popor, de astă dată –
Doamne – Te rog a o ierta,
După marea-ndurare-a Ta,
Aşa precum Tu ai iertat
De-atunci chiar, de când au plecat
Din al Egiptului ţinut
Şi pân’ aici, tot ce-a făcut.”
20 Domnul, lui Moise, i-a vorbit
Şi i-a răspuns: „Cum ai dorit,
Aşa voi face: îl iert iar,
Pe tot poporu-acesta. Dar,
21 Pe cât e de adevărat
Că Eu sunt viu neîncetat
Iar slava Domnului Cel Sfânt
Va umple-ntreg acest pământ,
22 Atât este de-adevărat
Că toţi cei care s-au uitat
La slava Mea şi au văzut
Minunile ce le-am făcut –
Şi în Egipt şi în pustie –
Şi-apoi au cutezat să vie,
La Mine, şi M-au ispitit
De zece ori şi n-au voit
Ca să asculte glasul Meu –
23 Deci toţi aceia – îţi spun Eu,
Că n-au să vadă ţara lor,
Pe care Eu, părinţilor,
Jurat-am că le-o dăruiesc.
Toţi cei ce Mă nesocotesc,
Nu vor putea să intre-n ea,
Nicicând, şi nu o vor vedea.
24 Pe robul Meu – Caleb numit –
Pentru că fost-a-nsufleţit
De un alt duh şi a urmat
Calea ce Eu i-am arătat,
Îl las, în ţară, să păşească
Şi-i las pe-ai săi s-o stăpânească.
25 Aicea stau Amaleciţii
Şi-asemenea şi Canaaniţii –
Ei locuiesc în astă vale.
De-aceea, am găsit cu cale,
Ca mâine dimineaţă-apoi,
Să vă întoarceţi înapoi,
Către pustiu, pe drumul care –
Aşa cum ştiţi – iese la mare,
Cari Roşie este chemată.”
26 Domnul le-a mai vorbit odată
Lui Moise şi Aron, zicând,
27 Plin de mânie: „Până când
Mai las, această adunare,
De a cârti, fără-ncetare,
În contra Mea?! I-am auzit
Pe toţi cei care au cârtit,
În contra Mea, din ăst popor.
Rea este adunarea lor!
28 Tu să le spui: „Pe viaţa Mea!” –
Domnul a zis – „Că veţi avea
Parte, de tot ce aţi vorbit,
Căci vă voi face, negreşit,
Întocmai cum aţi gândit voi
Că se va întâmpla apoi,
Petru că tot ce aţi vorbit,
Urechea Mea a auzit!
29 Doar trupuri moarte au să fie
Împrăştiate, în pustie,
Pentru că-n ea o să pieriţi.
De-asemenea, voiesc să ştiţi
Că voi, cu toţi, aceia care
Cuprinşi aţi fost în numărare –
De la ani douăzeci în sus,
Exact aşa precum am spus –
Şi aţi cârtit în contra Mea,
30 Cu nici un chip, nu veţi putea
Intra, în ţara minunată,
Pe care, am jurat, odată,
Că Eu am să vi-o dăruiesc.
Cei care-n ţară doar păşesc,
Sunt numai doi: Caleb cari, iată,
Îl are, pe Iefune, tată,
Şi Iosua, acela care –
Cum ştiţi – pe Nun, tată, îl are.
31 Pe-ai voştri fii, însă apoi,
Pe-aceia despre care voi,
„De jaf” aţi spus că au să fie,
Eu îi voi face ca să vie
În ţara ce v-am dăruit-o,
Pe care aţi nesocotit-o.
32 Cât de spre voi, iată, să ştiţi
Că în pustie-o să pieriţi.
Doar trupuri moarte au să fie
Împrăştiate în pustie.
33 Ani patruzeci, de-acum ‘nainte,
Copiii voştri – ţineţi minte –
Vor rătăci doar în pustie,
Până plătite au să fie
Păcatele ce le-aţi făcut,
Până când voi veţi fi căzut
Morţi în pustie, negreşit.
34 Deci dacă voi aţi iscodit
Ţara ce vă fusese dată,
În patruzeci de zile, iată
Că patruzeci de ani de-acum,
Purta-veţi, pe-al pustiei drum,
Pedeapsa pentru-al vost’ păcat;
Pentru o zi, un an v-am dat
Şi astfel, veţi simţi apoi,
Că Mi-am tras mâna de pe voi.
35 Iată, Eu, Domnul, am vorbit!
Cu-adevărat, va fi-mplinit
Tot ce am spus. Să fiţi pe pace,
Pentru că Eu, Domnul, voi face –
Acestei rele adunări –
Tot ce am zis, fără scăpări.”
36 Bărbaţii care-au iscodit
Ţara şi care au venit
Din cercetare înapoi
Şi-au înnegrit-o mai apoi,
Făcând poporul Domnului
Ca să cârtească-n contra Lui,
37 De-o moarte crâncenă loviţi
Au fost îndată, pedepsiţi
Fiind, pentru păcatul lor,
În faţa-ntregului popor.
38 Dintre cei care-au cercetat
Ţara, atuncea, au scăpat
Numai Caleb – acela care,
Părinte, pe Iefune-l are –
Şi Iosua de-asemenea,
Care, pe Nun, tată-l avea.
39 Moise a spus poporului,
Apoi, cuvântul Domnului,
Şi s-a lăsat o jale mare,
Peste întreaga adunare.
40 În zori, cu toţii s-au trezit
Şi-apoi, pe munte, s-au suit
Zicând: „Putem ca să pornim!
Gata suntem să ne suim
Spre locul de care zicea
Domnul, atunci când ne vorbea.
Cu toţii ştim că am greşit,
Şi ştim că am păcătuit.”
41 Moise a zis: „De ce-ncercaţi,
Din nou, acum, să încălcaţi
Porunca Domnului? Să ştiţi,
Că nu puteţi să izbutiţi!
42 Nu vă suiţi – căci vă spun eu –
Cu voi nu este Dumnezeu!
Nu vă urcaţi, căci de-astă dată,
Vrăjmaşii voştri-au să vă bată.
43 În faţa voastră-s Canaaniţii –
Şi-asemeni şi Amaleciţii –
Şi va pieri acest popor,
Tăiat de săbiile lor.
Prin tot ceea ce aţi făcut,
Să ştiţi că doar v-aţi abătut
Voi, de la Domnul şi, fireşte,
Acuma, El nu vă-nsoţeşte.”
44 Poporul s-a-ndărătnicit
Şi-apoi, pe munte, s-a suit;
Însă chivotul Domnului –
Chivotul mărturiei Lui –
Şi Moise nu au părăsit
Tabăra, când ei au pornit.
45 Atunci, din munte, Canaaniţii
Au coborât cu-Amaleciţii:
Cu săbiile, i-au lovit
Şi pân’ la Horma, i-au gonit.