1 Core, fiul lui Iţehar,
Al lui Chehat şi Levi dar,
În acel timp, s-a răsculat.
De el, s-au mai alăturat
Datan şi Abiram; lor, iată
Că Eliab le este tată
Şi On – al lui Pelet fecior.
După familiile lor,
Din Ruben se trăgeau cei trei.
2 Contra lui Moise-atuncea, ei –
Nemulţumiţi – s-au răsculat.
Lor li s-au mai adăugat –
Fiind de-acelaş’ duh împinşi –
Vreo două sute cincizeci inşi,
Dintre bărbaţii cei cu stare,
Cari sunt fruntaşi în adunare
Şi cari erau chemaţi la sfat
Având un nume respectat.
3 La Moise şi Aron s-au dus
Bărbaţi-aceia, şi le-au spus:
„Destul! Întregul Israel
E sfânt, iar Domnul e cu el!
De ce doar voi tot încercaţi,
Mereu, ca să vă ridicaţi,
Peste-adunarea Domnului,
Mai sus decât poporul Lui?”
4 Când au sfârşit de cuvântat,
‘Naintea lor, s-a aruncat
Moise, cu faţa la pământ,
5 Şi-a zis: „Vedea-vom cine-i sfânt,
Căci mâine-n faţa Domnului,
Vom şti cu toţi care-s ai Lui.
Aceia numai vor putea,
De El, de-a se apropia,
Pentru că-i lesne de-nţeles
Căci cei pe care i-a ales
Îngăduinţă vor avea,
De El, de-a se apropia.
6 Luaţi cădelniţele-ndată –
Tu, Core, şi întreaga-ţi ceată –
7 Iar în cădelniţele-acele,
Foc puneţi şi tămâie-n ele,
Mâine, în faţa Domnului.
Vom sta deci înaintea Lui,
Iar cel pe care-l va alege
Domnul, e sfânt, se înţelege.
Fii ai lui Levi, am sfârşit!
Destul e ceea ce-am vorbit!
8 Lui Core, Moise-i zise-apoi:
„Fii ai lui Levi, pentru voi,
9 Lucrul acest, puţin e oare,
Că din întreaga adunare
A fiilor lui Israel,
Va ales Domnul, pentru El,
Să fiţi în slujba cortului,
Mereu, în preajma Domnului?
10 Iată că voi sunteţi lăsaţi,
De Domnul, să v-apropiaţi.
Ţie şi neamului Levit,
Domnul, ăst drept, v-a dăruit
Şi-acuma, iată că voiţi,
Şi preoţia, s-o primiţi!
11 De-aceea, tu-mpotriva Lui –
Cu ceata ta – acum, te pui!
Cine-i Aron, ca să veniţi
Şi împotrivă-i, să cârtiţi?”
12 Moise-a trimes după cei doi
Fii ai lui Eliab apoi.
Celor pe care i-a trimis,
Datan şi Abiram, le-au zis:
„Spuneţi lui Moise: „Nu venim,
Căci nu vrem ca să ne suim
13 În faţa ta! Nu e de-ajuns
Că în pustie ne-am ascuns?
Din ţara-n care-am locuit –
În care-a curs, necontenit,
Lapte şi miere – ne-ai luat
Şi în pustiu ne-ai afundat.
Prin el o să orbecăim
Până avem ca să murim.
Nu e de-ajuns? Acum doreşti
Ca peste noi să stăpâneşti?
14 Bine că doar ne-ai scos afară,
Căci am văzut noi, în ce ţară,
Mândră şi bună, ne-ai adus,
În care curge, cum ai spus,
Lapte şi miere, ne-ncetat.
Ce de ogoare ne-ai mai dat –
Şi vii – în ţara cea bogată.
Tu crezi că poate-a fi-nşelată
Întreaga adunare-apoi?
Nu vom veni, la tine, noi!”
15 Moise, atunci, s-a mâniat
Şi către Domnul, a strigat:
„Nu căuta la al lor dar!
Nu le-am luat nici un măgar
Şi toată lumea a văzut
Că nici un rău nu le-am făcut!”
16 Apoi, lui Core, i-a vorbit:
„Tu – şi-a ta ceată, negreşit –
Mâine în zori, să v-adunaţi
Şi-n faţa Domnului, să staţi.
De-asemenea, Aron mai vine,
Mâine, alăturea de tine.
17 Cădelniţe, să vă luaţi.
Tămâie-apoi, să aşezaţi
Şi fiecare, cu a lui,
Va sta în faţa Domnului.
Cădelniţe-au să fie, deci,
Cam două sute şi cincizeci.
Tu şi Aron, de-asemenea,
În mâini, cădelniţi, veţi avea.”
18 Şi fiecare şi-a luat
Cădelniţa şi-a aşezat
Foc şi tămâie, cum s-a spus.
La uşa cortului, s-au dus,
Cu Moise şi Aron apoi.
19 Core-mpotriva celor doi,
Tot Israelul l-a chemat.
Deodat’, atunci s-a arătat,
În faţa-ntregii adunări,
Slava lui Dumnezeu, din zări.
20 Domnul, lui Moise, i-a vorbit –
Şi lui Aron – şi-a poruncit:
21 „Moise – şi tu, Aron – plecaţi!
De-acest popor, vă-ndepărtaţi
Căci într-o clipă-i potopesc
Cu foc din cer şi-am să-i topesc!”
22 Cei doi căzură la pământ
Şi au strigat: „O, Doamne sfânt!
Tu, Dumnezeul tuturor,
Domn peste duhurile lor,
Tu ştii că a păcătuit
Un singur om! Va fi lovit,
Acum, pentru greşeala lui,
Întreg poporul Domnului?
Pentru-ale lui păcate, oare,
Loveşti întreaga adunare?”
23 Domnul, lui Moise, i-a vorbit
Şi iată ce i-a poruncit:
24 „Vorbeşte tu, poporului,
În felu-acesta. Să le spui:
„De Core, să vă depărtaţi!
Lângă Datan, să nu mai staţi,
Nici lângă Abiram. Apoi,
Să nu stea nimeni dintre voi,
În preajma locuinţei lor!”
Aşa să-i spui, ăstui popor!”
25 Moise, îndată, a plecat
Şi pe Datan l-a căutat
Şi pe-Abiram. Au mers, cu el,
Bătrânii toţi, din Israel.
26 Poporului, i-a zis apoi:
„Vă-ndepărtaţi, îndată, voi,
De oamenii aceştia care
Sunt răi. Întreaga adunare
Să-i părăsească şi să stea
Deoparte. Nimeni să nu ia
Nimic din ce este al lor,
Să nu piară acest popor,
Când Domnul îi va fi lovit
Pentru că au păcătuit!”
27 Atunci, întreaga adunare
A părăsit locul în care
Core şedea. S-au depărtat
Şi de Datan şi l-au lăsat
Singur pe Abiram. Cei doi –
Datan şi Abiram – apoi,
Din cort, afară, au ieşit.
Nevestele i-au însoţit
Îndată, cu copiii lor.
La uşile corturilor,
Cu toţii, ei s-au adunat,
28 Iar Moise-apoi a cuvântat:
„Veţi şti că Domnul m-a trimis
Să fac tot ceea ce mi-a zis,
Şi veţi vedea, acum, că eu
Nu fac nimic, de capul meu.
29 Dacă ăşti oameni, bunăoară –
Cum toţi mor – şi ei au să moară,
Iar soarta ce o vor avea,
Cu-a voastră e asemenea,
Atuncea veţi pricepe bine
Că Domnul n-a vorbit prin mine!
30 Dar dacă Dumnezeu, apoi,
Va face-aici – faţă de voi –
Un lucru nemaiauzit,
Prin care îi va fi-nghiţit
Pământul, pe aceştia trei –
Cu toate câte le au ei –
Veţi şti că au păcătuit
Şi că, pe Domnul, L-au hulit.”
31 Când a sfârşit de cuvântat,
Pământu-ndată s-a crăpat,
Sub ei, întocmai cum a zis.
32 Pământul, gura, şi-a deschis
Şi i-a-nghiţit pe toţi, îndată.
Ceata, de Core adunată,
A fost, de-asemeni, înghiţită,
Precum şi-averea dobândită
De oamenii aceia trei
Şi de cei care-au fost cu ei.
33 De vii, cu tot avutul lor,
De locuinţa morţilor,
Au fost, atuncea, înghiţiţi
Oameni-acei şi nimiciţi,
Din mijlocul copiilor
Lui Israel. Din jurul lor,
34 Toţi au fugit, înspăimântaţi,
Ţipând – de teamă încercaţi –
Unii la alţii: „Să fugim,
În grabă, ca să nu pierim,
Căci înghiţiţi, precum ei sânt,
Vom fi şi noi, de-acest pământ!”
35 Un foc, atuncea, a ieşit –
Cari, de la Domnul, a venit –
Iar oamenii care-aduceau
Tămâie şi care erau
La două sute cincizeci inşi,
De flăcări, au sfârşit, cuprinşi.
36 Domnul, lui Moise, i-a vorbit
Şi iată ce i-a poruncit:
37 „Lui Eliazar – fiul pe care
Aron, preotul vost’, îl are –
Aceste vorbe să îi spui:
„Scoate din para focului,
Toate cădelniţele-acele.
Leapădă-apoi, focul, din ele,
Căci toate-acestea sunt sfinţite.
38 Din ele, fi-vor făurite
Mai multe plăci, cu care voi
Acoperiţi altaru-apoi,
Căci toţi cei care le-au purtat
Şi-au ispăşit al lor păcat
Şi au plătit cu viaţa lor.
În faţa-ntregului popor,
Aceste plăci au drept menire
Spre a sluji de amintire,
Căci s-au sfinţit şi-au fost aduse
Şi-n faţa Domnului sunt puse.”
39 Îndată, Eliazar s-a dus
Şi a făcut cum i s-a spus:
Cădelniţele celor care
Pieriră-n focu-acela mare,
S-a dus apoi de le-a luat
Şi, plăci, din ele, a turnat.
Cu-acele table de aramă
A învelit, de bună seamă,
Altarul, cum primit-a ştire.
40 Au fost, un semn de amintire,
Plăcile ce le-a făcut el,
Pentru întregul Israel.
În felu-acesta, nu-ndrăznea
Cel ce străin se dovedea,
Faţă de-Aron – de neamul lui –
Să Îi aducă, Domnului,
Tămâie, precum a făcut
Core şi-ai lui, căci a ştiut
Ce-a păţit el şi ceata lui,
După porunca Domnului.
41 După această întâmplare,
Din nou, întreaga adunare,
Contra lui Moise, a cârtit,
Şi-a lui Aron: „Voi aţi lovit
Poporul Domnului” – au zis,
A doua zi – „voi i-aţi ucis!”
42 Deci al lui Israel popor
Unitu-s-a-mpotriva lor.
Spre-al întâlnirii cort, îndată
Pornit-a adunarea toată,
Când iată, norul a venit,
Deasupra sa, şi-nvăluit
A fost, de slava Domnului.
43 Moise, în faţa cortului,
Cu-Aron, atunci s-a-nfăţişat,
44 Iar Dumnezeu a cuvântat:
45 „Voi doi, îndată, să plecaţi!
De-acest popor, vă-ndepărtaţi,
Căci într-o clipă-i potopesc
Cu foc din cer şi-am să-i topesc!”
46 Moise, atuncea, l-a trimis
Pe-Aron, în grabă, şi i-a zis:
„Du-te, cădelniţa de-ţi ia!
Foc de pe-altar să pui în ea!
Pui şi tămâie, după care,
Pentru întreaga adunare,
Fă ispăşire – negreşit –
Pentru că Şi-a dezlănţuit
Domnul, acum, din nou, mânia
Şi iată, a-nceput urgia!”
47 Aron, îndată, a făcut
Aşa precum i s-a cerut.
Cădelniţa, el şi-a luat
Şi-apoi, cu ea, a alergat
În mijlocul poporului.
Şi iată că a Domnului
Urgie a şi început.
O ispăşire a făcut
Aron şi-apoi a tămâiat
Peste norod. S-a aşezat
48 Între cei care au pierit
Şi-ntre cei vii şi s-a oprit,
Abia atunci, urgia care
Lovea întreaga adunare.
49 Dintre ai lui Israel fii,
Pierit-au patruzeci de mii
Şi şapte sute – cum se ştie –
Loviţi de-a Domnului urgie,
Afară de-a lui Core ceată.
50 La Moise-Aron s-a-ntors şi, iată,
Urgia că a încetat,
Iar liniştea s-a aşezat.