1 Era în luna-ntâi, când iată,
Ajunse adunarea toată
A fiilor lui Israel,
Într-un pustiu. Locul acel,
Ţin, se numea. Când au sosit,
La Cades, ei au poposit
Şi tabăra şi-au aşezat.
În acel loc, s-a întâmplat
Cum că Maria şi-a sfârşit
Călătoria – a murit
Şi în pustia Ţin, chemată,
A trebuit a fi-ngropată.
2 Acolo-ntreaga adunare
A suferit de-o lipsă mare
De apă. Toţi s-au răsculat,
Contra lui Moise, de îndat’ –
Şi-a lui Aron – şi au cârtit.
3 Grabnic, la Moise, au venit,
Căci, ceartă, ei au căutat
Şi-apoi, în faţă, i-au strigat:
„Bine era să fi murit
Şi noi, atunci când ne-au pierit
Fraţii, în faţa Domnului!
4 De ce-ai adus, poporul Lui,
Aici? Vrei să pierim şi noi,
Cu ale noastre vite-apoi?
5 Dar în Egipt, voi ce ne-aţi spus?
Ne-aţi scos, din el, şi ne-aţi adus
În mijlocul pustiului.
Precum vedem, nici un loc nu-i,
Aicea, bun de semănat.
Pe-ntinsul lui, am căutat,
Însă smochini nu am văzut.
Dacă nu-i apă de băut,
Atunci cum ar putea să fie
Rodii, sau viţa cea de vie?”
6 Moise şi-Aron i-au părăsit
Şi, către cort, ei au pornit.
Apoi, în faţa uşii lui,
Văzură slava Domnului
Şi la pământ s-au aruncat.
7 Domnul, atunci, a cuvântat
Şi iată ce i-a poruncit,
Lui Moise: „Ştiu! Am auzit
Tot ceea ce s-a petrecut.
Iată ce trebuie făcut:
8 Să-ţi iei toiagul, după care,
Să chemi întreaga adunare.
Să-l iei şi pe Aron cu tine
Şi-atuncea când poporul vine,
Mergeţi la stânca ‘ceea; iată,
‘Naintea voastră, e aflată.
În faţa ei, să vă opriţi
Şi-n urmă, stâncii, să-i vorbiţi,
Căci apă o să căpătaţi.
Din stâncă, apă, să luaţi
Ca să adapi acest popor,
Şi vitele oamenilor.”
9 Moise, toiagul, şi-a luat,
10 Pe-Aron, apoi, el l-a chemat
Şi-a strâns întreaga adunare.
Când au venit – cu mic, cu mare –
Moise-a strigat, către popor:
„Acuma, răzvrătiţilor,
Mă ascultaţi! Şi vom vedea
Dacă noi, apă, vom putea,
Din astă stâncă, să luăm,
Să bem, ca să ne săturăm!”
11 Moise, apoi, şi-a ridicat
Toiagul şi în stâncă-a dat,
De două ori la rând, cu el.
Atunci, întregul Israel,
Din stânca ‘ceea, a văzut,
Cum curge apă de băut.
Îndat’, acel întreg popor –
Şi-asemenea vitele lor –
Apă-au băut, cât au poftit
Şi arşiţa şi-au potolit.
12 Domnul, atuncea, l-a chemat,
Pe Moise, şi a cuvântat:
„Pentru că voi nu M-aţi crezut
Şi-n acest fel nu aţi făcut
Nimic spre a fi Eu sfinţit,
Printre ăşti oameni, negreşit
Că nu voi o să fiţi acei
Ce-o să-i călăuziţi, pe ei,
În ţara ce le-o dăruiesc.”
13 Acele ape se numesc,
Meriba. Numele primit,
Prin „Ceartă”, este tălmăcit.
Locul aşa a fost chemat,
Căci ei, acolo, s-au certat
Cu Dumnezeu şi au cârtit,
Iar El, atunci, a fost sfinţit.
14 Din Cades, Moise a trimis,
Soli, în Edom, care i-au zis
Celui ce-a fost înscăunat,
Peste Edom, ca împărat:
„Aşa vorbeşte Israel,
Fratele tău. Tu ştii că el,
Prin mari necazuri a trecut.
15 În al Egiptului ţinut,
Părinţii noştri au venit.
Acolo, noi am locuit
Un timp destul de-ndelungat.
Dar Egiptenii s-au purtat
Urât, cu noi: ne-au asuprit
Părinţii, şi ne-au chinuit.
16 În disperare, am strigat,
La Domnul. El ne-a ascultat
Şi-un Înger a trimis la noi,
Care ne-a scos afară-apoi,
Din al Egiptului ţinut.
Pe drum, prin multe, am trecut
Şi-acuma iată, în sfârşit,
La Cades, noi am poposit.
Astă cetate – ştii prea bine –
Cum că aproape e de tine,
Pentru că ea este aflată
În a ta margine. Deci iată
Ce rugăminte-ţi adresăm:
17 Lasă-ne-acuma, te rugăm,
Să trecem doar, prin ţara ta.
Nu vrem în ăst ţinut a sta,
Ci înainte ne vom duce.
Noi, stricăciuni, nu-ţi vom aduce,
Pentru că nu intrăm – să ştii –
Nici în ogoare, nici în vii.
Nici din fântâni n-o să-ncercăm –
De sete – apă, să luăm.
Nu ne abatem, nicidecum,
De la împărătescul drum,
Când trecem prin ţinutul tău.”
18 Edom a zis, la rândul său:
„Să nu cumva să îndrăzniţi,
La mine-n ţară, să veniţi!
Cu sabia, am să vă ies,
În cale, şi-am să vă lovesc!”
19 Atuncea, ai lui Israel
Feciori răspuns-au, în ăst fel:
„Vom merge, fără încetare,
Şi vom urma doar drumul mare.
Dacă din apa ta vom bea –
Şi turmele de-asemenea –
Îţi vom plăti preţul cerut,
Atâta cât va fi făcut.
Nimic nu-ţi cerem – nu vom sta –
Ci trecem doar, prin ţara ta.”
20 Edom le-a zis: „Nu încercaţi,
În ţara mea, ca să intraţi!”
Apoi, pe gânduri, n-a mai stat,
Ci oaste, el şi-a adunat,
Ieşindu-le-n întâmpinare,
Cu gloată şi cu mână tare.
21 Deci prin al lui Edom ţinut,
Israelul nu a trecut,
Ci trebuit-a să găsească,
O cale, ca să-l ocolească.
22 Moise şi cu al său popor,
Din Cades, spre cetatea Hor,
Pornit-au şi au ocolit
Astfel, Edomul. Au sosit
La muntele acela mare,
Lâng-a Edomului hotare
23 Şi-acolo, Domnul a vorbit.
Moise, de-Aron, era-nsoţit,
Când Dumnezeu a cuvântat:
24 „Aron va fi adăugat,
Lângă ai săi” – Domnul a zis.
„În ţara care am promis
Că o voi da lui Israel,
Nu va putea să intre el,
Pentru că v-aţi împotrivit
Poruncilor ce le-aţi primit
Când la Meriba aţi şezut
Şi n-aţi făcut ce v-am cerut.
25 Ia-l pe Aron, cu fiul lui.
Suie-i pe vârful muntelui
Acesta, care-i Hor chemat.
26 Pe-Aron, îl vei fi dezbrăcat,
Apoi, de ale lui veşminte,
Cari – precum ştii – sunt straie sfinte.
După ce iei hainele-acele,
Pe-al său fiu, să-l găteşti, cu ele.
Cu haina sfântă, aşadar,
Ai să-l îmbraci, pe Eleazar.
Aron, pe vârful muntelui,
Va trece la poporul lui,
Căci el, acolo, bunăoară,
Să ştii că trebuie să moară.”
27 Moise, întocmai, a făcut,
Aşa cum Domnul a cerut:
Urcat-a pe muntele Hor,
În faţa-ntregului popor.
28 Acolo, el l-a dezbrăcat,
Pe-Aron şi-apoi, l-a îmbrăcat,
Pe Eleazar, cu straiul lui.
Apoi, pe vârful muntelui,
Aron, în urmă, a murit.
29 Cu Eleazar, Moise-a venit,
În tabără. Când au intrat,
Întreg poporul adunat,
Văzându-i singuri, a simţit
Cum că Aron i-a părăsit.
Treizeci de zile, după el,
A plâns întregul Israel.