1 „Acum, vă-ndemn să încercaţi,
Ca orice rău să-l lepădaţi;
Şi orice prefăcătorie,
Pizmă, sau vicleşug, să fie
Înlăturate de la voi.
Iar orice clevetire-apoi,
S-o lepădaţi. Astfel, atunci,
2 Asemenea ca nişte prunci
Cari, de curând, născuţi sunteţi,
Lapte duhovnicesc, să vreţi
A căpăta, să creşteţi voi –
Prin el – spre mântuire-apoi,
3 Dacă din Domnul, aţi gustat
Şi-n adevăr, voi aţi aflat
Cât poate fi de bun. Astfel,
4 Apropiaţi-vă de El,
De piatra vie, lepădată
De oameni, dar apreciată
Şi-aleasă-n schimb, de Dumnezeu,
Şi scumpă-n faţa Lui, mereu.
5 Ca nişte pietre vii, şi voi
Sunteţi zidiţi, formând apoi,
O casă, toţi – duhovnicească.
Cu voi, o să se-alcătuiască
În urmă dar, o preoţie
Cari sfântă trebuie să fie.
Jertfe duhovniceşti apoi,
Va trebui s-aduceţi voi,
Lui Dumnezeu – pe al Său plac –
Cari prin Iisus Hristos se fac.
6 Căci prin Scriptură, ni s-a spus:
„Iată că în Sion am pus,
O piatră scumpă, minunată,
Aleasă, care-i aşezată
În capul unghiului. Iar cine,
În El va crede, de ruşine,
Nicicând, n-are a fi lăsat.”
7 Această cinste vi s-a dat
Vouă, în dar, căci aţi crezut!
Dar pentru cei care n-au vrut
Să creadă, „piatra lepădată
De toţi zidarii, e luată,
Şi-n urmă ea este adusă
Şi-n capul unghiului, e pusă.”
8 Iar ea – aşa cum avem ştire –
„O piatră e, de poticnire,
Şi este-o stâncă de cădere.”
Ea-i pusă-acolo, la vedere,
Iar cei care se dovedesc
Necredincioşi, se poticnesc,
De piatră, căci nu au crezut
Cuvântul, şi – cum am văzut –
Ei, la aceasta-s rânduiţi.
9 Voi, însă, sunteţi socotiţi,
Drept o aleasă seminţie,
O-mpărătească preoţie;
Sunteţi un neam de oameni, sfânt,
Poporul cari, de pe pământ,
Chiar Dumnezeu l-a câştigat,
Să fie-al Lui, neîncetat.
Mereu, voi trebuie să ştiţi,
Ca lumi-ntregi să îi vestiţi,
De lucrurile minunate,
Pe care, să le facă, poate,
Acela care v-a chemat,
Din hăul cel întunecat –
Din bezna cea de spaime plină –
La minunata Sa lumină;
10 Pe voi, pe toţi dar, fraţilor,
Pe voi cari n-aţi fost un popor,
Însă acum sunteţi, mereu,
Popor ales de Dumnezeu;
Pe voi, cari parte n-aţi avut
De îndurare, şi-aţi văzut
Cum că acuma, vi s-a dat –
Căci îndurare-aţi căpătat.
11 Eu, prea iubiţilor, voiesc,
Pe voi, ca să vă sfătuiesc,
Asemeni unor călători,
Unor străini rătăcitori:
Necontenit, să vă feriţi
De pofta firii, căci, să ştiţi,
Că ea, mereu, este în noi,
Cu sufletul, într-un război.
12 Purtare bună, să aveţi,
Când, între Neamuri, voi sunteţi,
Pentru ca-n tot ce vă vorbesc
De rele şi v-asemuiesc
Cu cei ce rele fac, prin voi –
Prin faptul că ei văd apoi,
Că faceţi bine, tot mereu –
Slavă să-I dea, lui Dumnezeu,
În ziua cercetării lor.
13 Supuşi fiţi, stăpânirilor,
Care sunt omeneşti, mereu,
Aşa cum cere Dumnezeu;
Şi împăratului, să-i fiţi
Supuşi, pentru că el – cum ştiţi –
Este înalt stăpânitor.
14 Supuşi fiţi dregătorilor,
Căci ei, trimişi, sunt, de-mpărat,
Ca să vegheze, ne-ncetat,
Să-i pedepsească pe toţi cei
Care fac răul, iar pe cei
Care doar bine-au săvârşit,
Să-i laude, necontenit.
15 Căci iată, bunul Dumnezeu
Vrea, ca făcând bine mereu,
Voi, gura, să le-o astupaţi,
La toţi acei – dragii mei fraţi –
Care s-au dovedit să fie
Neştiutori, plini de prostie.
16 Ca oameni slobozi vă purtaţi,
Dar fără ca să preschimbaţi
Această slobozenie-n voi,
În haina răutăţi-apoi;
Ci vreau să vă purtaţi, mereu,
Ca robi dar, ai lui Dumnezeu.
17 Pe toţi oamenii, să-i cinstiţi.
Pe fraţi, doresc, să îi iubiţi.
Teamă s-aveţi – vă îndemn eu –
Necontenit, de Dumnezeu.
De-asemeni, trebuie să ştiţi,
Ca, pe-mpărat, să îl cinstiţi.
18 Vă-ndemn pe voi dar, slugilor:
Supuşi să fiţi, stăpânilor,
Cu teamă, frică, ne-ncetat –
Nu doar celor ce-au arătat
Că-s buni şi blânzi, necontenit,
Ci şi celor ce-au dovedit
Că greu pot a fi mulţumiţi.
19 Căci e plăcut lucru – să ştiţi –
Când omul suferă-ntristare,
Pentru cugetul său ce-l are
Faţă de Domnul, când curat
El este, şi nevinovat.
20 Într-adevăr, cum vă făliţi,
Când cu răbdare suferiţi
Palmele care le-aţi primit,
Pentru un rău ce-aţi săvârşit?
Dar iată, un lucru plăcut,
Lui Dumnezeu: când aţi făcut,
Doar binele şi-aţi suferit
Şi răbdători v-aţi dovedit.
21 Mai trebuie să ştiţi, dragi fraţi,
Că la aceast-aţi fost chemaţi.
Căci şi Hristos a suferit,
Doar pentru voi, când a venit
În lume; iar în acest fel,
Aveţi o pildă, de la El,
Ca suferind, să încercaţi,
Pe-ale Lui urme, să călcaţi.
22 „El n-a făcut nici un păcat,
Iar vicleşug nu s-a aflat,
În gura Sa, când a vorbit.”
23 Iar când era batjocorit,
El, batjocoritorilor,
N-a-ntors batjocurile lor.
Şi-atunci când fost-a chinuit,
Ameninţări, El n-a rostit,
Ci S-a supus, ascultător,
Doar dreptului Judecător.
24 În al Său trup, El a purtat –
În acest fel – al nost’ păcat,
Pe lemnul crucii, ca apoi,
Morţi, faţă de păcate, noi,
Pentru neprihănire-n veci,
Să vieţuim de-acuma deci.
Prin ale Lui răni – nu uitaţi! –
Sunteţi, acuma, vindecaţi.
25 Aşa precum sunt nişte oi
Ce s-au pierdut, aţi fost şi voi.
Dar v-aţi întors către Păstorul,
Episcopul – Priveghetorul –
Acela care se-ngrijeşte
Şi, sufletele, vă păzeşte.”