1 „Astfel, dacă Iisus Hristos
A pătimit aicea, jos –
În trup – să vă-narmaţi şi voi,
Cu-aceleaşi gânduri mai apoi.
Căci cu păcatul, a sfârşit
Cel care-n trup a pătimit;
2 Pentru că el, în vremea-n care,
În trup – s-o mai petreacă – are,
Va trebui ca să trăiască
Nu după pofta omenească;
Doar după voia Domnului,
Îşi va trăi el, viaţa lui.
3 Ajunge dar, că în trecut,
Voi aţi trăit şi aţi făcut
Doar voia Neamurilor, care
Nu-i alta, decât desfrânare,
Poftă, ospeţe şi beţie,
Chefuri cu multă veselie,
Şi idoleşti slujiri vădite,
Cari toate-s neîngăduite.
4 De-aceea, iată, sunt miraţi
Acum, când nu mai alergaţi,
Cu ei, pe ale lor cărări,
La un potop de desfrânări;
De-aceea, ei vă prigonesc
Acum, şi vă batjocoresc.
5 Dar, socoteală, au să dea,
Curând, în faţa Celuia
Cari gata e, de judecată,
Şi cari va judeca odată,
Vii şi morţii, negreşit.
6 Căci de aceea, s-a vestit
Acuma, Evanghelia,
Şi morţilor, ca ei să stea,
La judecata ce-o să vie
Şi astfel, judecaţi să fie,
Asemeni oamenilor care,
În trup sunt, însă, fiecare
Să vieţuiască-apoi mereu,
În duh dar, după Dumnezeu.
7 Iată sfârşitul tuturor –
Al tuturor lucrurilor –
Este aproate. Deci să ştiţi,
Ca înţelepţi, mereu, să fiţi,
Şi doar în rugăciune, voi
Trebuie să vegheaţi apoi.
8 Dar mai presus de toate, vreau,
Un sfat, acuma, să vă dau:
S-aveţi o dragoste fierbinte,
Unii, de alţii – ţineţi minte! –
Pentru că dragostea, doar, poate,
S-acopere multe păcate.
9 De oaspeţi, primitori să fiţi,
Voi între voi, şi nu cârtiţi,
10 Ispravnici buni, fiind mereu,
Ai harului lui Dumnezeu,
Care-i atât de felurit;
Voi – după harul dobândit –
Unii, pe alţii, vreau să ştiţi,
Că trebuie să vă slujiţi.
11 Dacă vorbeşte cineva,
Când va avea de spus ceva,
Să folosească, tot mereu,
Cuvintele lui Dumnezeu.
Atunci când are cineva,
Să îi slujească altcuiva,
Slujirea trebuie-mplinită
După puterea dobândită
De-acela, de la Dumnezeu;
Pentru ca astfel, tot mereu,
Să fie Dumnezeu slăvit,
Prin Cel ce fost-a răstignit,
Deci prin Iisus Hristos, Cel care
Şi slavă şi putere are,
Acum, în anii care vin,
Şi-n vecii vecilor! Amin.
12 Deci prea iubiţilor mei fraţi,
Vă rog ca să nu vă miraţi
Acum, de-această încercare,
A focului acesta, care,
În al vost’ mijloc, a venit,
Căci el e felul potrivit,
Ca fiecare-a fi-ncercat.
Deci voi, ca de ceva ciudat,
Să nu vă mai miraţi, deloc,
Când vă atinge acest foc.
13 Ci dimpotrivă, încercaţi,
Mereu, ca să vă bucuraţi
Că parte aţi avut apoi,
De-a lui Hristos patimi, şi voi,
Ca-n urmă, bucuroşi să fiţi,
Putând ca să vă veseliţi,
La arătarea slavei Lui,
La revenirea Domnului.
14 Dacă sunteţi batjocoriţi,
Pentru-al Său Nume, fericiţi
Trebuie ca să fiţi apoi.
Ferice dar, este de voi,
Pentru că Duhul Domnului –
Adică Duhul slavei Lui –
Se odihneşte, peste voi.
15 Nimeni să nu sufere-apoi,
Ca ucigaş, ca furător,
Sau ca, de rele, făcător,
Ori ca şi unul, nechemat,
Cari singur s-a amestecat –
Deşi, pe el, nu îl privea –
În treburile altuia.
16 Din contră, dacă cineva
Are să sufere, cumva,
Pentru că el creştin se ţine,
Nu trebuie a-i fi ruşine;
Ci trebuie, pe Dumnezeu,
Să-L proslăvească, tot mereu,
Pentru-acest nume ce-l avem.
17 Căci iată că, acum, suntem
În clipa-n care este gata
Ca să înceapă judecata,
Şi va începe – vă spun eu! –
Din casele lui Dumnezeu.
Şi dacă ea-ncepe cu noi,
Care va fi sfârşitu-apoi,
Al celor care n-au voit
S-asculte – când li s-a vestit –
De Evanghelia Domnului
Şi-au refuzat chemarea Lui?
18 Iar dacă cel neprihănit
Greu scapă, cel nelegiuit –
Şi păcătosu-asemenea –
Să scape dar, cum vor putea?
19 Deci, cei care, pe-al vieţii drum,
Pe voia Lui, suferă-acum,
Mereu să se îmbărbăteze
Şi-apoi, să îşi încredinţeze,
Netemători, sufletul lor,
În credinciosul Ziditor.
În urmă, trebuie – oricine –
Să facă doar ce este bine.”