1 „Dar în norod, s-au ridicat
Proroci, care s-au arătat,
Cum că sunt mincinoşi apoi.
De-asemenea, şi între voi,
Învăţători mulţi au să vie,
Dar mincinoşi ei au să fie.
Ei, pe furiş, au să strecoare,
Doar erezii nimicitoare,
Căci ei se vor fi lepădat
De Cel ce i-a răscumpărat –
Deci de Stăpânul – şi-au să vadă,
Asupra lor, cum va să cadă,
Din cer, năpraznica pierzare,
Ce-i va lovi pe fiecare.
2 Mulţi sunt acei care îi vor
Urma-n destrăbălarea lor.
Purtarea lor, nesăbuită,
Va face de a fi vorbită,
De rău, în lume – prin urmare –
A adevărului cărare.
3 Ei, lacomi, se vor arăta
Şi ne-ncetat, vor căuta,
Prin cuvântări înşelătoare,
Să dobândească fiecare,
O plată bună mai apoi,
Pe cari, s-o scoată, de la voi.
Osânda, însă, îi urmează –
Pierzarea lor nu dormitează.
4 Căci Dumnezeu nu i-a cruţat
Pe îngeri, ci i-a aruncat,
Pe cei care-au păcătuit,
Jos, în Adânc. I-a pedepsit
Chiar şi pe ei, căci sunt legaţi,
Cu lanţuri, stând înconjuraţi
De întuneric, la păstrare,
Până veni-va vremea-n care,
El o să facă judecată.
5 Dacă, de El, n-a fost cruţată
Nici lumea veche, ci iertat
A fost doar Noe şi scăpat
Din apele potopului –
Cu încă şapte, dintre-ai lui –
Atunci când Domnul a trimis
Potopul care a ucis
O lume de nelegiuiţi;
Noe – aşa cum bine ştiţi –
Îi e propovăduitor,
Neprihănirii, fraţilor.
6 Şi dacă Domnu-a osândit
Cetăţile care-au greşit –
Sodoma şi Gomora, care,
Cenuşă-ajuns-au, fiecare –
Ca pildă pentru omenire,
Pentru cei ce-n nelegiuire
Au să trăiască, ne-ncetat;
7 Şi dacă Lot a fost scăpat –
Căci el era neprihănit
Şi, tot mereu, era mâhnit,
Văzând pe toţi stricaţii care
Trăiau doar în destrăbălare;
8 (Căci Lot, acel neprihănit
Cari între ei a locuit,
Sufletul său şi-l chinuia,
Căci el vedea şi auzea
De-ale lor fapte săvârşite,
Care erau nelegiuite) –
9 Înseamnă, cum că, Dumnezeu
Are să ştie, tot mereu,
A-i izbăvi din încercare
Pe cei cucernici, iar pe care
S-au arătat nelegiuiţi,
Îi va păstra ca, pedepsiţi,
Să fie-n ziua-nfricoşată,
În cari va face judecată:
10 Şi, mai cu seamă, pe cei care,
Împinşi de pofta lor cea mare
Şi necurată, dovedesc
Că trupul altuia poftesc,
Dispreţuind, prin a lor fire,
Tot ce se cheamă stăpânire.
Ca nişte îndrăzneţi aflaţi –
Ca nişte încăpăţânaţi –
Fără vreo teamă, dovedesc
Că, tot mereu, dispreţuiesc
Dregătoriile, pe când,
11 Nici îngerii, la al lor rând –
Cu toate că sunt mult mai mari,
Iar în putere sunt mai tari –
Nu vor aduce, niciodată,
În contra lor, vreo judecată,
Cari, de batjocuri, este plină,
Şi-n faţa Domnului să vină.
12 Aceştia, însă, vreau să ştiţi,
Că pot a fi asemuiţi
Cu nişte dobitoace care
N-au minte şi-astfel, fiecare,
Din fire chiar, au fost sortite,
Prinse a fi şi nimicite;
Pentru că au batjocorit
Ce nu cunosc, vor fi pierit
În însăşi stricăciunea lor;
13 Plata nelegiuirilor,
Au s-o primească, negreşit,
Pentru tot ce au săvârşit.
Căci iată, fericirea lor:
A se deda plăcerilor,
Oricând, oriunde – fiecare –
Chiar ziua, în amiaza mare.
La fel ca nişte întinaţi
Şi-asemeni ca nişte spurcaţi,
Pe chefuit, ei se pornesc,
Chiar şi atunci când se găsesc
Cu voi, la mesele numite
„De dragoste”, de ei gătite.
14 De preacurvie, ne-ncetat,
Ochii, mereu, le-au scăpărat
Şi astfel – de păcătuit –
Că-s nesătui, s-au dovedit.
Ei, tot mereu, în mreaja lor,
Momi-vor sufletul celor
Cari, nestatornici, au să fie.
În inimi, au doar lăcomie,
Pentru că ei – dragii mei fraţi –
Sunt numai nişte blestemaţi!
15 După ce ei au părăsit,
Drumul cel drept, au rătăcit,
Urmând a lui Balaam cărare –
Cel cari pe Bosor, tată-l are –
Şi cari, mai mult iubit-a, iată,
Doar a fărădelegii plată.
16 Dar n-a scăpat – se înţelege;
Pentru călcarea lui de lege,
Aspru, Balaam a fost mustrat,
Atuncea când a cuvântat
O măgăriţă-n graiul lui.
Vorbind cu glasul omului,
Ea a adus, pe astă cale,
Sfârşitul nebuniei sale.
17 Oameni-aceştia, fântâni, sânt,
Adânc săpate în pământ,
În care, apa nu se-adună.
Ca norii sunt, duşi de furtună,
Căci pentru ei, a fost păstrată
Doar negura întunecată.
18 Ei, cu trufie, glăsuiesc,
Lucruri deşarte, şi momesc –
Cu ajutorul poftelor
Cărnii şi-a desfrânărilor –
Pe-acei care s-au ridicat,
Care de-abia, doar, au scăpat
De cei cari, după glasul firii,
Trăiesc pe calea rătăcirii.
19 Ei, slobozenia, o promit,
Cu toate că, robi, s-au vădit,
Ai stricăciunii; fiecare
E rob acelui lucru, care
Ajuns-a de l-a stăpânit,
De el, fiind apoi, robit.
20 Şi este foarte-adevărat,
Că toţi cei care au scăpat
De-ntinăciunea lumii lor,
Atunci când, pe Mântuitor –
Pe Domnul nost’, Hristos Iisus,
L-au cunoscut – şi-apoi s-au dus,
Iarăşi, de unde au venit –
În lume – şi s-au poticnit
Iar, în întinăciunea ei,
Fiind robiţi oameni-acei,
Acuma, vor avea o stare,
Mai rea decât acea pe care,
Ei au avut-o – ţineţi minte! –
Fiind, în lume, mai ‘nainte.
21 Era mai bine, pentru ei –
Deci pentru oamenii acei –
Să fi rămas cum s-au născut,
Fără ca să fi cunoscut
Calea neprihănirii dar,
Decât să se întoarcă iar –
După ce cale-au cunoscut-o –
La starea care au avut-o,
Fiind, în ăst fel, lepădată
Porunca sfântă, ce-a fost dată.
22 Exact precum a cuvântat
Vechea zicală, s-a-ntâmplat,
Cu aceşti oameni: „Înapoi,
Se-ntoarse câinele apoi,
La ceea ce el a vărsat”,
Sau „În mocirlă a intrat,
Ca să se tăvălească, iată,
Scroafa care a fost spălată”.”