1 „Astă scrisoare, fraţilor,
E-a doua. Prea iubiţilor,
Am căutat, în amândouă,
Prin ce-am scris, să vă trezesc vouă,
O minte sănătoasă, clară,
Prin înştiinţări; să vă fac iară,
2 Să vă puteţi aduce-aminte,
De ceea ce, mai dinainte,
Prin toţi prorocii s-a vestit,
De ceea ce a poruncit
Al nost’ Domn şi Mântuitor,
Prin gura apostolilor,
Pe care îi aveţi cu voi.
3 Voiesc să vă-nştiinţez apoi,
Că-n zilele cele din urmă,
Când timpu-aproape că se curmă,
Veni-vor mulţi rătăcitori.
Ei fi-vor batjocoritori
Şi după pofte-au să trăiască.
4 Iată-n ce fel, au să vorbească:
„Unde-i făgăduinţa Lui,
A revenirii Sale? Nu-i!
Vedeţi? Nimic nu s-a clintit.
Ai noşti’ părinţi au adormit
Şi totul este neschimbat,
Ca la-nceput. Nu s-a mişcat
Nimica, în cuprinsul firii,
De la începerea zidirii!”
5 Nu vor să ştie, înadins,
Că al pământului cuprins –
Şi cerurile, bunăoară –
Scoase au fost, odinioară,
Din ape, prin acel Cuvânt,
Al Dumnezeului Cel Sfânt.
6 Şi că acea lume, luată
Din ape, fost-a înecată,
Încât, prin ape, a pierit
Tot ce era, atunci, zidit.
7 Cerul de azi şi-acest pământ,
Acum, tot prin acel Cuvânt,
Păzite-s, cu întreaga lume,
Pân’ va veni un timp anume,
Ce va aprinde, dintr-odată,
În acea zi de judecată,
Focul, de care, mistuiţi,
Vor fi toţi cei nelegiuiţi.
8 Dar, prea iubiţilor mei fraţi,
Un lucru, vreau, să nu uitaţi,
Cum că o zi, în faţa Lui –
Adică-n faţa Domnului –
Cât un mileniu e de lungă;
Mia de ani poate s-ajungă,
O zi, în faţa Domnului.
9 Nici o întârziere nu-i,
În ce urmează-a fi-mplinit,
Din ceea ce-a făgăduit,
Căci nu-ntârzie niciodată –
Precum cred unii – ci arată
Doar îndelunga Lui răbdare,
Avută pentru fiecare.
El vrea, ca nimeni să nu piară –
Nimeni să nu rămână-afară –
Dorind ca orişice fiinţă
Să vină către pocăinţă.
10 Să ştiţi că ziua Domnului,
Este asemeni hoţului,
Cari vine pe nepregătite.
În acea zi, vor fi topite
De o căldură-ngrozitoare –
De-o arşiţă dogoritoare –
Acele trupuri care sânt
Cereşti; acest întreg pământ –
Cu tot ce e pe el aflat –
Va arde-n focul aţâţat.
Şi cerurile-au să dispară:
Cu troznet mare, au să piară.
11 Deci, dacă toate-au să se strice,
Atuncea, îndrăznesc a zice:
Cum trebuie ca să fiţi voi,
Şi ce purtări s-aveţi apoi –
Evlavioase şi sfinţite –
Ca toate câte-au fost vestite
12 Să le-aşteptaţi, grăbind mereu,
Ziua în care, Dumnezeu,
Din nou, veni-va pe pământ,
Când cerurile – cari azi sânt –
Aprinse fi-vor şi-au să piară
Şi totodat’, au să dispară
Şi trupurile cerului,
Topite-n para focului?
13 Dar noi, însă, avem credinţă,
Căci după-a Lui făgăduinţă,
Ne aşteptăm la ceruri noi
Şi la pământ nou mai apoi,
În care, peste toată firea,
Va locui neprihănirea.
14 De-aceea, prea iubiţilor,
Fiindcă aşteptaţi, cu dor,
Aceste lucruri, vă siliţi,
Ca-n faţa Lui, aflaţi să fiţi,
Fără prihană, fără vin,
Şi-n pace, când El va să vină.
15 Vă-ndemn, să credeţi, fiecare,
Că-ndelungata Lui răbdare
E mântuire, precum spune –
După a lui înţelepciune –
Fratele Pavel, cari v-a scris.
16 Scrisorile ce le-a trimis
Fratele Pavel, vă vorbesc,
De-aceste lucruri. Eu găsesc
Că, în epistolele-acele,
Sunt şi unele lucruri grele,
Pentru-nţeles. Cei care sânt
Mai nestatornici – duşi de vânt –
Şi-asemenea, neştiutori,
Vor încerca, de multe ori,
A le răstălmăci, cum fac,
Cu tot ce nu le e pe plac,
De prin Scripturi; iar toate-aceste,
Înspre a lor pieire, este.
17 Dar voi, cari dinainte ştiţi
Acestea, vreau să vă păziţi
Şi nu cumva, să vă lăsaţi
Târâţi, de toţi aceşti stricaţi,
În rătăcirea lor şi-apoi,
Tăria, să vi-o pierdeţi voi;
18 Ci vreau să creşteţi, ne-ncetat,
În harul care v-a fost dat,
În cunoştinţa Domnului
Şi a Mântuitorului
Pe cari L-avem, în ceruri, sus,
Adică în Hristos Iisus.
În încheiere, am dorit
Ca Domnul să fie slăvit,
Acum, în anii care vin,
Şi-n vecii vecilor. Amin.”