1 Cu-nţelepciunea într-un ton,
Proverbele lui Solomon
Călăuzesc pe drumul drept.
Un fiu care e înţelept,
E bucuria tatălui;
Însă mâhnirea mamei lui,
Este nebunul, din păcate.
2 Comorile ce-s câştigate
Lucrând nedrept, nu-ţi folosesc
Căci repede se risipesc;
Dar de la moarte izbăveşte
Neprihănirea. Îngrijeşte
3 Domnul, de cel neprihănit:
De foame, el nu-i chinuit;
Şi pe cei răi Domnu-i veghează,
Căci pofta le-o îndepărtează.
4 Cine e leneş sărăceşte;
Dar harnicul se-mbogăţeşte.
5 Cel care vara a muncit,
Pricepere a dovedit;
Dar cel care – la secerat –
Doarme, este neruşinat.
6 Peste neprihănit, din zări,
Vor curge binecuvântări;
Dar gura celor răi – se ştie –
Este izvor de silnicie.
7 Omul care-i neprihănit,
Are să fie pomenit
Mereu, căci binecuvântată
E amintirea lui; uitată
E pomenirea celui rău,
Căci şi el şi numele său
Vor putrezi. Acela care
8 O inimă-nţeleaptă are,
Învăţătură dobândeşte;
Însă, singur se prăpădeşte
Omul cu gura nestrunită.
9 Cui îi este neprihănită
Purtarea, umblă fără teamă;
Însă cel rău, bage de seamă
Că apucând pe căi sucite
Care îi par a fi ferite
Voind ca să îi dea ocol
Dreptăţii, se va da de gol.
10 Cine din ochi clipeşte, are
Să dea pricini de întristare;
Dacă nesocotit vorbeşte,
Atunci singur se prăpădeşte.
11 Gura celui neprihănit
Izvor de viaţă-i, negreşit;
Dar gura celor răi, se ştie
Că e izvor de silnicie.
12 Astfel, ura certuri stârneşte;
Dar dragostea acopereşte
Orice greşeală s-a făcut.
13 În gura celui priceput
Sunt înţeleptele cuvinte;
Însă pe cel lipsit de minte,
Nuiaua să-l înveţe are,
Când va simţi-o, pe spinare.
14 Ştiinţă, cei deştepţi păstrează;
Dar pe nebun, îl depărtează
De viaţă gura şi-a lui fire,
Călăuzindu-l spre pieire.
15 Averea-i casă întărită
Pentru bogat; dar socotită
Pricină de nenorocire,
Ducându-i sigur la pieire,
E sărăcia – precum ştiţi –
Pentru toţi cei nenorociţi.
16 Omul cel drept, al său venit,
Pentru-a trăi l-a folosit;
Dar cel rău tot ce-a câştigat
Va folosi pentru păcat.
17 Cel cari certarea-şi aminteşte,
Pe calea vieţii se găseşte;
Cel cari mustrarea a uitat,
Pe căi greşite-a apucat.
18 Cel care ura şi-a dosit,
Ca mincinos a fost găsit;
Iar cine bârfe răspândeşte,
A fi nebun se dovedeşte.
19 Cel care mult o să vorbească,
Mult are să păcătuiască;
Însă cel care a vorbit
Puţin doar, este chibzuit.
20 Limba neprihănitului
E-asemenea argintului;
Cel rău, cu sufletul său mic,
Inimă are de nimic.
21 Buzele celui ne-ntinat,
Pe mulţi oameni i-a-nviorat;
Dar cel nebun morţi-i sortit,
Căci minte nu a dovedit.
22 Când Domnul binecuvântează,
Dă bogăţii şi-ndestulează,
Iar binecuvântarea dată
N-o va lăsa a fi urmată
De întristări sau de necaz
Ce-nlăcrimează-al tău obraz.
23 Pentru nebun, a face rău,
Plăcere e; la rândul său,
Cel înţelept, plăcere are,
Când priceput, a sa lucrare,
Cu sârguinţă o-mplineşte.
24 Cel rău, chiar dacă se păzeşte,
De ce se teme, e lovit;
Dar omului neprihănit,
Tot ceea ce o să-şi dorească
Are să i se împlinească.
25 Cum trece un vârtej, la fel
Peri-va şi cel rău; dar cel
Neprihănit stă în picioare,
Căci temelii veşnice are.
26 Cum e oţelul pentru dinţi
Şi cum în ochi, fumul îl simţi,
Aşa-i leneşul pentru cel
Care s-a încrezut în el.
27 Frica de Dumnezeu lărgeşte
Zilele vieţii; dar loveşte,
Scurtând anii acelor care
Păşesc pe-a răului cărare.
28 Chiar aşteptarea o să fie
Prilej de mare bucurie
Pentru acel neprihănit;
Însă-n zadar a năzuit
Cel ce e rău – nădejdea lui,
29 Pieri-va. Calea Domnului
E zidul ce l-a apărat
Pe omul cel nevinovat;
Topenie se dovedeşte,
Pentru cel care săvârşeşte
30 Doar rele. Cel neprihănit
Rămâne-va de neclintit;
Însă cei răi, toţi, au să piară
Şi nu vor locui în ţară.
31 Neprihănitul când vorbeşte,
Înţelepciunea-i izvorăşte
Din gură; dar limba smintită
Are să fie nimicită.
32 Gura celui neprihănit,
Lucruri plăcute, a rostit;
Cel rău, când gura-i cuvântează,
Cu răutăţi, înveninează.