1 Înţelepciunea şi-a zidit
O casă-n care-a potrivit
Cei şapte stâlpi. A junghiat
2 Vite, vin a amestecat
Şi masă mare-a aşternut.
3 Apoi, slugilor le-a cerut
Să se zorească a pleca
Către cetăţi şi a urca
Pe vârful înălţimilor
De unde-apoi, oamenilor,
Să poată a le striga, tare,
Ca să îşi afle ascultare:
4 „Cine e prost şi vindecat
Se vrea, să vină imediat!”
Cei de pricepere lipsiţi
5 Au fost chemaţi şi ei: „Veniţi,
Ca să mâncaţi din carnea mea
Şi al meu vin să-l puteţi bea.
6 Lăsaţi prostia şi veniţi
La mine, de vreţi să trăiţi!
Priceperea să o urmaţi,
Pe calea ei doar să umblaţi!”
7 Mustrând pe batjocoritor,
Ţi-atragi, din partea tuturor,
Numai dispreţ. Dacă cumva,
Pe un om rău, vrea cineva
Să îl îndrepte, se alege
Doar cu ocări. Deci înţelege:
8 Nu îl mustra pe omul care
Batjocoreşte, căci el are
Să te urască. Mai deştept
Este să-l cerţi pe înţelept
Şi ai să fii, de el, iubit:
9 Să dai ce ai de dăruit
Celui ce este înţelept,
Căci se va face mai deştept!
Învaţă-l pe neprihănit
Şi vei vedea că, negreşit,
El şi mai mult are să-nveţe
Din ale tale mici poveţe!
10 Frica de Domnul – am văzut –
E-a-nţelepciunii început;
Şi iată ce-i priceperea:
Ştiinţa sfinţilor e ea.
11 Prin mine, ţi se înmulţesc
Zilele vieţii şi-ţi sporesc
12 Anii. Dacă eşti înţelept,
Doar pentru tine eşti deştept;
Dar batjocoritor de eşti,
Tu singur ai să sufereşti.
13 Referitor la nebunie:
Ea-i o femeie cari nu ştie
Nimic; însă este ţâfnoasă,
E proastă şi gălăgioasă.
14 Ea şade-n poarta casei sale,
Pe scaun, şi pe-nălţimi ale
Cetăţilor strigând – din zori
15 În noapte – către trecători –
La cei ce merg pe calea dreaptă.
Ea stă la pândă şi-i aşteaptă,
Ademenind pe mari şi mici:
16 „Hei, proştilor! Veniţi aici!”
Pe cel care-i lipsit de minte,
Îl prinde cu-ale ei cuvinte:
17 „Mai dulci sunt apele furate.
Mai bune-s pâinile luate
Pe întuneric, pe ascuns”.
18 Şi astfel omul e pătruns
De a ei spusă, dar nu ştie
Că morţii dat, are să fie,
Iar oaspeţii ce-o însoţesc,
În valea morţii locuiesc.