1 Nu strigă, oare, la tot pasul
Înţelepciunea? Oare glasul,
Priceperea nu şi-a-nălţat?
2 Ea, pe-nălţimi, s-a aşezat,
Pe drum, afară, la răscruci
Şi orice cale-o să apuci,
Strigătul ei se-aude-n toate
3 Părţile ţării: în cetate,
La porţi, când este cald sau frig:
4 „Hei, oameni! Către voi, eu strig!
Spre voi se-ndreaptă glasul meu –
Ai oamenilor fii – mereu!
5 Învăţaţi minte, proştilor!
Vă deşteptaţi, nebunilor!
6 Veniţi cu toţi de m-ascultaţi
Şi lucruri mari o să aflaţi!
Buzele-mi gata-s să vă-nveţe
Ce este drept, să dea poveţe,
7 Căci gura-mi adevăr rosteşte
Şi-adânc, minciuna, o urăşte.
8 Doar adevăr, în ale mele
Cuvinte, afli. N-au în ele
Nimic nedrept, strâmb sau sucit.
9 Toate sunt spuse lămurit,
Pentru cel care-i priceput;
Iar pentru cine a ştiut,
Ştiinţa mea să-şi însuşească,
Sunt drepte şi-au să-i folosească.
10 Învăţătura-mi învăţaţi
Şi mai degrabă o luaţi
Decât luaţi argint. Vă jur,
Că decât aurul cel pur,
Mai mult face ştiinţa mea,
Căci preţ mai mare, are ea.
11 Înţelepciunea preţuieşte
Mai mult decât se dovedeşte
Mărgăritaru-a preţui;
Şi nu se va asemui
Cu ea – oricât e de măreţ –
Vreun lucru ce-i la mare preţ.
12 Eu, eu Înţelepciunea, stau
În mintea omului; de vreau,
Planuri măiestre născocesc,
Pe care-adânc le chibzuiesc.
13 Iată ce-i frica Domnului:
Este urârea răului.
Aflaţi că eu urăsc prostia,
Purtările rele, trufia
Şi gura mincinoasă. Eu
14 Pot să vă dăruiesc, mereu –
Căci toate de la mine vin,
Unde găsite sunt, din plin –
Pricepere, izbândă, sfat.
Eu, pentru voi, le am de dat.
Puterea, mie-mi aparţine,
15 Iar împăraţii, doar prin mine,
Domnesc. Şi de la mine au
Drepte porunci – căci eu le dau –
Toţi voievozii. Tot prin mine,
16 În a lui mână cârma ţine
Cel care-i mare dregător
Sau cel care-i judecător.
17 Iubirea mea o dăruiesc
Acelor care mă iubesc.
Acel care se străduieşte
Cu dinadinsul, mă găseşte.
18 Cu mine este bogăţia,
Slava, dreptatea, avuţia.
19 Mai bun e rodul ce l-am dat,
Decât e aurul curat.
Venitu-n urma mea cules –
Decât argintul cel ales –
20 E mult mai bun. Pe drumul meu,
Spre nevinovăţie, eu
Calc ne-ncetat. Cărarea mea,
Una şi-aceeaşi e cu cea
Ce duce spre neprihănire,
21 Să pot da dreaptă moştenire
La toţi acei ce mă iubesc
Şi-averile să le sporesc.
22 Din tot ce-a făcut Dumnezeu,
Prima lucrare am fost eu,
‘Nainte ca orice să fie.
23 M-a aşezat din veşnicie,
‘Nainte de orice-mpărat,
Când nu era întemeiat
Pământul. Deci eu m-am născut,
24 Când încă nu era făcut
Adâncul şi când în izvoare
Nu era apă curgătoare.
25 Când m-am născut, munţi nu erau
Şi nici dealuri nu se zăreau;
26 N-a fost pământ şi nici câmpie,
N-a fost nici o fiinţă vie.
Din pulberea pământului
Ce-nvăluieşte lumea lui,
Nici un crâmpei n-a fost făcut
Pe vremea-n care m-am născut.
27 Când Domnul ceru-a întocmit,
Am fost acolo şi-am privit;
Atunci când zare a trasat
Peste adânc şi-a atârnat,
28 Sus, norii şi când au ţâşnit
Ape din hău şi-au izbucnit
Izvoarele către lumină,
29 Când mării – cea de sine plină –
Hotar apelor ei i-a pus –
Şi să nu-l calce El i-a spus –
Pământul când l-a-ntemeiat,
30 Eram acolo. Am lucrat
Alăturea de Dumnezeu.
Meşterul Lui fusesem eu.
Plăcerea Domnului eram
Şi-n faţa Lui mereu jucam.
31 Dădeam pământului ocol,
Dansând pe al său rotocol,
Găsindu-mi, pe cuprinsul lui,
Plăcere-n fiii omului.
32 Acum fiilor, ascultaţi
Şi de la mine învăţaţi!
Pe-aceia, eu îi fericesc,
Care cărările-mi păzesc.
33 Învăţătura mi-ascultaţi
Şi sfatul nu mi-l lepădaţi,
Ca să vă faceţi mai deştepţi,
Să fiţi, mereu, mai înţelepţi.
34 Ferice e de omul care
Ascultă al meu glas şi are
Ca să vegheze poarta mea
Şi al meu prag, de-asemenea.
35 Cel ce pe mine m-a găsit,
Poate să fie fericit,
Căci viaţa el o dobândeşte
Şi de la Dumnezeu, primeşte
Bunăvoinţă. Dar greşesc
36 Acei care păcătuiesc
În contra mea: vor vătăma,
Fără a şti, chiar inima
Şi trupul lor. De mă urăsc,
E semn că moartea o iubesc.