1 Cumpăna-nşelătorului
Urâtă-i este Domnului;
Dar cântărirea drept făcută,
Lui Dumnezeu îi e plăcută.
2 Mândria când se-nfăţişează,
Precis ruşinea îi urmează;
De-nţelepciune-i însoţit
Acela care s-a smerit.
3 Neprihănirea-l cârmuieşte
Pe cel cinstit şi-l ocroteşte;
Dar viclenia celui rău
Aduce-va sfârşitul său.
4 Când vine ziua de mânie,
E de prisos vreo bogăţie;
Neprihănirea izbăveşte –
Pe omul care o iubeşte –
De moarte; iar cinstitului,
5 De nevinovăţia lui,
Cărările-i sunt netezite;
Dar răutăţile urzite
De omul rău – toţi au să vadă –
Că îl vor face ca să cadă.
6 Omul care e fără vină,
Scăpat e de orice pricină
Căci nevinovăţia are
Ca să îi stea în apărare;
Dar cei răi, cu toţi, prinşi fi-vor,
Prin însăşi răutatea lor.
7 Atunci când cel rău va muri,
Şi-a lui nădejde va pieri.
Cât despre cei nelegiuiţi,
Cu toţii fi-vor pedepsiţi:
Li-e nimicită aşteptarea.
8 Când o să vină strâmtorarea
Peste un om neprihănit,
El o să fie izbăvit;
Iar locul său va fi luat
De cel cari rău s-a arătat.
9 Cu gura lui, omul cel rău
Îl prinde pe-aproapele său;
Dar oamenii neprihăniţi
Sunt, prin ştiinţă, izbăviţi.
10 Când celor buni le merge bine,
Şi bucuria – lanţ – se ţine,
Iar oamenii sunt fericiţi;
Dar când cei răi sunt nimiciţi,
Va fi mai mare bucurie
Şi strigăte de veselie
Are să scoată fiecare.
11 Numai prin binecuvântare –
Cari de neprihăniţi e dată –
Cetatea fi-va înălţată;
Cei răi însă, prin gura lor,
Cetăţile surpa-le-vor.
12 Cine defaimă prin cuvinte
Pe-al său aproape, n-are minte;
Dar omul care-i priceput,
A primit tot şi a tăcut.
13 Cel care umblă şi bârfeşte,
Lucruri ascunse dezveleşte;
Dar omul credincios, curat,
Ţine ce i s-a-ncredinţat.
14 Dacă lipseşte chibzuinţa,
Poporul cade; biruinţa
Vine numai prin oameni vrednici –
Prin numărul mare de sfetnici.
15 Când cineva, chezaş, se pune
Pentru un altul, pot a spune
Că-i va fi rău în acea vreme;
Însă acel care se teme
A fi chezaş, e liniştit.
16 Cu cinste s-a învrednicit
Femeia care e plăcută,
Iar bogăţia-i obţinută
Numai de cel asupritor.
17 Cel milostiv şi iertător
Îşi face sufletului său
Mult bine; însă omul rău –
Lipsit de milă, ne-ndurat –
Chiar carnea sa şi-a tulburat.
18 Înşelător câştig primeşte
Cel rău; celui cari răspândeşte
Neprihănirea, îi e dată
Dreaptă şi-adevărată plată.
19 Neprihănirea va aduce
Viaţă; dar cel care se duce
Spre rău şi rău-l urmăreşte,
Acela moartea îşi găseşte.
20 Stricată de-i inima lui,
Atunci în faţa Domnului
O scârbă e omul acel;
Însă plăcut e, pentru El,
Omul care-i neprihănit.
21 E hotărât: nepedepsit
Nu va scăpa cel rău, nicicând;
Însă sămânţa celui blând –
Neprihănit – va fi scutită.
22 Femeia mândră şi gătită
Cu o aleasă-mbrăcăminte,
Dacă lipsită e de minte,
E-asemenea unui inel
De aur, în rât de purcel.
23 Cei drepţi doresc bine să vie;
Cei răi aşteaptă doar mânie.
24 Cel ce cu mână largă-mparte,
De bogăţie are parte;
Dar cel ce economiseşte
Prea mult, degrabă sărăceşte.
25 Cel binefăcător să ştie
Că săturat are să fie;
Cel cari pe alţii i-a udat,
Să se usuce nu-i lăsat.
26 Acel care opreşte grâul,
O să descătuşeze râul
Blestemelor poporului;
Dar cine-l dă norodului,
Primeşte binecuvântarea.
27 Cine va urmări cărarea
Spre bine, doar bunăvoinţă
Va câştiga spre folosinţă;
Dar cine răul urmăreşte,
Atins de rău se pomeneşte.
28 Cine se-ncrede-n bogăţie,
Are să cadă; dar se ştie
Căci cel ce e neprihănit,
Ca frunza fi-va înverzit.
29 Vânt, moşteneşte omul care
Îşi face-n casa-i tulburare;
Nebunul – înţeleptului –
Îi va fi rob. Rodul celui
30 Neprihănit e-al vieţii pom;
Când înţelept este un om,
Suflete multe dobândeşte.
31 Cum cel neprihănit primeşte
Răsplată-aici – chiar pe pământ –
Cu-atât mai mult atuncea sânt
Şi păcătoşii răsplătiţi,
Precum toţi cei nelegiuiţi.