1 Dacă mustrarea o iubeşti,
Atunci ştiinţa o-ndrăgeşti;
Cel cari mustrarea n-o primeşte,
Că este prost se dovedeşte.
2 Pentru cel care-i om de bine,
Bunăvoinţa Domnu-Şi ţine;
Dar Dumnezeu îl osândeşte
Pe cel cari rău se dovedeşte.
3 Omul nu va fi întărit
Prin rău; dar cel neprihănit,
Nicicând, nu se va clătina.
4 Femeia este cununa
Bărbatului, dacă-i cinstită;
Dar cea care e dovedită
Făcând ruşine omului,
E putregai, în osul lui.
5 Neprihănitul drept gândeşte;
Însă cel rău, când sfătuieşte,
Ascunde doar înşelăciune.
6 Cuvintele pe cari le spune
Omul cel rău, sunt curse doar,
Ca sângele să-l verse; iar
Neprihăniţii, când vorbesc,
Cuvintele lor izbăvesc.
7 Cel rău e răsturnat – dispare;
Dar va rămâne în picioare
Casa celui neprihănit.
8 Un om poate fi preţuit
După ştiinţa arătată;
Dar cel cu inima stricată,
Dispreţuit va fi, mereu.
9 Este mai bine, dragul meu,
Ca mai smerit, mereu, să stai
Şi doar o slugă ca să ai,
Decât fudul, să te ţii mare,
Iar tu să n-ai nici de mâncare.
10 Se-ndură cel neprihănit
Chiar şi de vite; dar vădit
E căci cel rău nu va lăsa
Loc milei, în inima sa.
11 Cel cari ogorul îşi munceşte,
Belşug de pâine dobândeşte;
Cine nimicuri a cătat,
Lipsă de minte-a arătat.
12 Cel rău într-una a poftit
Prada celui nelegiuit;
Dar cel neprihănit sporeşte,
Căci rădăcina îi rodeşte.
13 Păcătuirea buzelor
O cursă este; dar celor
Neprihăniţi nu le e greu
Să scape din necaz, mereu.
14 Prin rodul guri-i săturat
Oricine; cel ce a lucrat
Primi-va plata lucrului,
După lucrarea mâinii lui.
15 Nebunul căile-şi socoate
Lipsite de prihană, toate;
Dar înţeleptu-a ascultat
Sfatul ce îi fusese dat.
16 Cel prost – cu firea sa semeaţă –
Mânia şi-o va da pe faţă;
Dar cel cari înţelept gândeşte,
Abil, ocara îşi doseşte.
17 Cel care adevăr doar spune,
Mărturisire dreaptă pune;
Dar martorul cel mincinos,
Să-nşele, este bucuros.
18 Când uşuratic vă vorbeşte
Un om, acela vă răneşte
Ca sabia cea ascuţită;
Dar vorba, de-nţelept rostită,
O să aducă vindecare.
19 Gura cari adevăr doar are,
E întărită, pe vecie;
Numai o clipă o să ţie
Limba celui care minţeşte.
20 Înşelăciunea locuieşte
În inimile celor care
Cugetă răul; însă are
Parte numai de bucurie,
Cel ce la pace-o să îmbie.
21 E de nenorociri ferit
Omul care-i neprihănit;
Dar cei făptuitori de rele,
Cu toţi sunt năpădiţi de ele.
22 E gura mincinosului,
Urâtă-n faţa Domnului;
Cei care-n adevăr îşi fac
Lucrarea lor, Îi sunt pe plac.
23 Ştiinţa înţeleptului
E-ascunsă-n faţa omului;
Dar inima nebunilor
Vesteşte nebunia lor.
24 Cei harnici au să stăpânească;
Cei leneşi bir au să plătească.
25 Neliniştea tulburătoare,
A inimii, o să doboare;
Dar vorba bună risipeşte
Tristeţea şi înveseleşte.
26 Neprihănitul îi arată
Prietenului, calea dreaptă;
Dar calea celor răi din fire
Va duce către rătăcire.
27 Cel leneş n-o să-şi pregătească
Vânat, căci n-o să se trudească;
Însă comoara omului –
De mare preţ – e munca lui.
28 Pe a neprihănirii cale,
E viaţă; drumurile sale –
Care-ale ei semne le poartă –
Nu duc către a morţii poartă.