1 Copilul înţelept va sta
Supus şi-atent va asculta
Învăţătura tatălui;
Nu va primi mustrarea lui
Acel care batjocoreşte.
2 Parte de bine, dobândeşte
Omul, prin rodul gurii sale;
Dar cei stricaţi, pe a lor cale,
Au parte doar de silnicie.
3 Când gura să-şi păzească ştie
Omul, sufletul şi-l păzeşte;
Dar cine nu şi-o stăpâneşte,
Către pieire e pornit.
4 Cel leneş multe şi-a dorit
Şi totuşi, el nimic nu are;
Dar parte de îndestulare
Au harnicii, căci sunt sătui.
5 Ura neprihănitului
Înspre minciună s-a-ndreptat;
Cel rău astfel s-a comportat,
Încât urât a devenit
Şi de ruşine-acoperit.
6 Dreptatea sa l-a apărat
Pe cel ce e nevinovat;
Dar răutatea – ne-ndoios –
Pierzare celui păcătos
7 Aduce-va. E unul care
Se dă bogat, deşi nu are
Nimic, fiind sărac lipit;
Însă un altul s-a vădit
Că este plin de bogăţie,
Deşi sărac părea să fie.
8 Omul, de-avere ajutat,
Chiar viaţa şi-a răscumpărat;
Săracului nu i-a plăcut
Mustrarea, când i s-a făcut.
9 Lumina omului cinstit –
A omului neprihănit –
Arde voios şi bezna-nvinge;
Candela răilor se stinge.
10 Mândria, certuri doar, stârneşte;
Înţelepciunea se găseşte
Cu cel care smerit a stat
Şi sfaturile-a ascultat.
11 Averea ce-a fost dobândită
Fără de trudă, e sortită
Ca tot mereu să se micească;
Dar ne-ncetat are să crească,
Dacă încet se dobândeşte.
12 O inimă se-mbolnăveşte,
Dacă mereu i-e amânată
Nădejdea care i-a fost dată;
Dar o dorinţă împlinită,
Drept pom de viaţă-i socotită.
13 Cel care a nesocotit
Cuvântul ce a fost rostit
De Dumnezeu, piere devreme;
Însă acel care se teme
De ceea ce a poruncit
Domnul, acela-i răsplătit.
14 A înţeleptului ştiinţă
Este de mare folosinţă,
Pentru că e izvor de viaţă,
Menit ca din a morţii faţă –
Din cursele întinse lui –
S-abată pasul omului.
15 Bunăvoinţă dobândeşte
Omul care se dovedeşte
Că are-o minte sănătoasă;
Însă cărarea e pietroasă
Pentru un om stricat şi rău.
16 Cel chibzuit, în lucrul său,
De cunoştinţă-i însoţit;
Dar cel nebun s-a străduit
Ca nebunia, la iveală
S-o scoată, fără de sfială.
17 Un sol rău, în nenorocire,
Cădea-va; dar tămăduire,
Solul cel bun şi credincios
O să aducă, ne-ndoios.
18 Ruşine doar şi sărăcie,
Drept parte dată va să fie,
Celor ce leapădă certarea;
Cel care-n seamă ia mustrarea,
În cinste este aşezat.
19 Când o dorinţă s-a-ntrupat,
Sufletul este îndulcit;
Dar cel nebun, nesocotit,
Urăşte, în cugetul său,
Gândul de-a renunţa la rău.
20 De cu-nţelepţii te-nsoţesti,
Şi tu ai să te-nţelepţeşti;
Dar cel care se însoţeşte
Doar cu nebunii, rău trăieşte.
21 Pe cei care păcătuiesc,
Nenorociri îi urmăresc;
Însă toţi cei neprihăniţi,
Cu fericire-s răsplătiţi.
22 Omul de bine va lăsa
Moştenitori în urma sa,
Pe fiii copiilor lui;
Averea păcătosului
Să fie dată-i rânduit,
Aceluia neprihănit.
23 Ogorul ce-l desţeleneşte
Omul sărac, din plin rodeşte
Şi hrană dă, îmbelşugată.
Pieirea, multora li-e plată,
Doar pentru nedreptatea lor.
24 Acel ce se vrea iubitor,
Cruţând nuiaua, îşi urăşte
Copilul; cine şi-l iubeşte,
Nu pregetă să-l pedepsească
De câte ori o să greşească.
25 Neprihănitul oricând are,
Pe săturate, de mâncare;
Cel rău degeaba s-a trudit,
Căci pântecu-i va fi lipsit.