1 Femeia, casa, îţi zideşte,
Când înţeleaptă se vădeşte;
Însă femeia cea nebună,
Cu mâna ei are să-şi pună,
Grămadă casa, la pământ.
2 Cine se teme de Cel Sfânt,
Se poartă cu neprihănire;
Dar omul care, în neştire,
Pe căi sucite doar păşeşte,
Pe Domnul Îl nesocoteşte.
3 Nuia-i gura nebunului,
Bună pentru spinarea lui;
Cel înţelept se îngrijeşte
Şi buzele şi le păzeşte.
4 Acolo unde boi nu sânt,
Ieslele-s goale – e doar vânt;
A banilor putere mare
Aduce roade cui îi are.
5 Un martor credincios nu minte;
Dar unul mincinos, cuvinte
Nedrepte – fără vreo măsură –
Va arunca mereu, din gură.
6 Omul care batjocoreşte,
Înţelepciune nu găseşte;
Dar pentru omul priceput,
Ştiinţa-i un lucru plăcut
7 Şi chiar uşor. Să ocoleşti
Nebunul, căci n-ai să găseşti
Pe ale lui buze, ştiinţa,
Ca să-ţi mărească cunoştinţa.
8 De-nţelepciune ocrotit,
Omul care e chibzuit
Alege calea de urmat;
Dar nebunia i-a-nşelat
Pe cei ce sunt nechibzuiţi;
9 Toţi oamenii nesocotiţi
Râd cu păcatul şi glumesc;
Bunăvoinţă-şi dăruiesc
Neprihăniţii, între ei.
10 Inima-şi ştie ale ei
Necazuri şi nu va lăsa
Pe nime-n bucuria sa
Să se amestece, vreodată –
Nici un străin nu o să poată.
11 Toţi răii nimiciţi fi-vor
Şi va pieri şi casa lor;
Cortul celui neprihănit,
De-a pururi, fi-va înflorit.
12 Multe sunt drumurile care
Par bune, dar înşelătoare –
Către sfârşit – se dovedesc,
Căci la pieire însoţesc.
13 De multe ori, chiar când e bine
Şi râsu-n hohot lanţ se ţine,
Inima poate fi mâhnită,
Iar bucuria e sfârşită
Destul de trist, în acest caz,
Căci e urmată de necaz.
14 Omul care e rătăcit,
Se satură de bâjbâit;
Şi chiar cel bun e săturat
De câte-ntrânsul a aflat.
15 Omul ce-i lesne-ncrezător,
Va crede vorba tuturor;
Dar omul chibzuit – cu minte –
Păşind, are să ia aminte.
16 Se teme, în sufletul său,
Cel înţelept şi de la rău
Se va abate ne-ncetat;
Dar este foarte îngâmfat
Şi fără frică dovedit
Omul care-i nesocotit.
17 Acel ce-i iute la mânie,
Precis va face o prostie;
Iar cel de răutate plin
Se urâţeşte, pe deplin.
18 A proştilor parte-o să fie
Formată doar din nebunie;
Cei chibzuiţi şi învăţaţi
Sunt de ştiinţă-ncununaţi.
19 Omul cel rău să se închine –
Cu toţi ai săi – la cel bun vine,
Iar omul cel nelegiuit,
La porţi, la cel neprihănit.
20 Omul sărac ce-o duce rău,
Urât e şi de-amicul său;
Dar omul care e bogat,
De mulţi amici e-nconjurat.
21 Cel care îşi dispreţuieşte
Aproapele, păcătuieşte;
Dar cei miloşi sunt fericiţi
Căci milă-au de nenorociţi.
22 Cei cari la rău doar se gândesc,
Mereu, mereu, se rătăcesc;
Cel cari la bine se gândeşte,
Cu bunătate doar munceşte
Şi plin e de credincioşie.
23 Oriunde muncă e, se ştie
Că şi câştig se dobândeşte;
Dar unde numai se vorbeşte,
Doar lipsă este de găsit.
24 Averea-i cea care-a-mpletit,
Deştepţilor, mândră cunună;
Dar nebunie doar adună
Cel care e nesocotit.
25 Când martorul drept a vorbit,
Prin mărturia lui scăpate
Sunt suflete nevinovate.
26 Cel cari, de Domnul, teamă, are,
În El găsi-va sprijin tare;
Astfel, sub scutul Domnului,
Au adăpost copiii Lui.
27 Frica de Domnul e izvor
De viaţă, dat oamenilor;
De cursa morţii, ne fereşte
Şi tot mereu ea ne păzeşte.
28 Mulţimile poporului
Dau slava împăratului;
Dar lipsa lor, moarte vesteşte,
Pentru cel care cârmuieşte.
29 Cel cari încet e la mânie,
E priceput; însă prostie
Nemărginită, dovedeşte
Acel ce iute izbucneşte.
30 Când inima e liniştită,
E viaţa trupului păzită;
Însă pizma oamenilor,
E putrezirea oaselor.
31 Când pe sărac îl asupreşti,
Pe Ziditor Îl înjoseşti;
Când eşti milos cu cel lipsit,
Pe Dumnezeu tu L-ai cinstit.
32 De răutate e surpat
Cel rău; dar cel neîntinat,
La moarte chiar, nădăjduieşte.
33 Înţelepciunea locuieşte
În inima ce-i pricepută;
Dar se va face cunoscută
Şi printre cei nesocotiţi.
34 Poporul de neprihăniţi
Prin curăţie-i ridicat,
Însă orice fel de păcat
Ruşine-aduce-asupra lui.
35 Plăcerea împăratului
E într-o slugă chibzuită;
Dar sluga cari e dovedită
Că de ocară e cuprinsă,
De-a lui mânie e atinsă.