1 Răspunsul blând stinge furia;
Cel aspru aţâţă mânia.
2 Limba-nţeleptului ştiinţă
Împarte, cu bunăvoinţă;
Dar cei nesocotiţi – se ştie –
Împroaşcă-n jur doar nebunie.
3 Prezenţi, ochii lui Dumnezeu,
În orice loc vor fi, mereu;
Nimeni – bun, rău – de a Sa faţă,
Ascuns nu este. Pom de viaţă,
4 O limbă dulce se vădeşte;
Dar multe suflete zdrobeşte
O limbă care e stricată.
5 Netotul doar dispreţ i-arată
Tatălui său care ar vrea
Învăţătură să îi dea;
Acela însă e deştept
Şi tot mereu mai înţelept,
Care ia seama la mustrare.
6 Neprihănitul belşug are;
Dar omul care este rău,
Se tulbură-n venitul său.
7 Cel înţelept ştiinţă are
Să semene; însă cel care
Nesocotit e, ia drept plată
Numai o inimă stricată.
8 Luată-i jertfa răului,
Drept scârbă-n faţa Domnului;
Lui Dumnezeu îi e plăcută
Doar rugăciunea ce-i făcută
De oamenii neprihăniţi.
9 Numai aceia sunt iubiţi,
Ce caută neprihănire;
Dar calea, celui rău din fire,
Îi e urâtă Domnului.
10 Cel care lasă calea Lui,
E aspru pedepsit; la fel
Se va-ntâmpla şi cu acel
Care mustrarea o urăşte:
Pe-acela moartea îl loveşte.
11 Ţinutul morţii de-i ştiut,
Dacă Adâncu-i cunoscut
Şi-i gol în faţa Domnului,
Cu-atât mai mult, a omului
Inimă fi-va cunoscută
De Cel de care-a fost făcută.
12 Cel cari batjocuri a lucrat,
Nu-i place să fie mustrat;
De-aceea nu-i plac cei deştepţi
Şi nu merge la înţelepţi.
13 Inima veselă lucrează
Şi faţa o înseninează;
Când inima s-a întristat,
Şi duhul e îngândurat.
14 Cei pricepuţi cată ştiinţă,
Sporindu-şi a lor cunoştinţă;
Dar nebuniei, îi va cere
Omul nesocotit, plăcere.
15 Viaţa celui nenorocit
Doar grea va fi, necontenit;
Când inima e mulţumită,
Omul, o viaţă fericită,
Are să ducă ne-ncetat,
Ospăţ fiindu-i, necurmat.
16 Mai bun îi este omului,
Puţin, cu frica Domnului,
Decât averea dobândită,
De tulburare însoţită.
17 Mai bun e prânzul încropit
Doar din verdeţuri şi-nsoţit
Cu dragoste şi udătură,
Decât boul cel gras, cu ură.
18 Omul cari iute izbucneşte,
În juru-i, certuri doar stârneşte;
Cel care-ncet e la mânie,
Să potolească cearta, ştie.
19 Hăţiş de spini – află acum –
Este al leneşului drum;
Drumul celui neprihănit
Întotdeauna-i netezit.
20 Fiu-nţelept are să fie,
Pentru-al său tată, o mândrie;
Nesocotitul dovedeşte
Că mama îşi dispreţuieşte.
21 Pentru cel prost, o bucurie,
Îi este a sa nebunie;
Dar cel care e înţelept,
Va merge doar pe drumul drept.
22 Planuri, nicicând, nu izbutesc,
De-s lipsă cei ce chibzuiesc;
Dar izbutesc când sunt mulţi sfetnici
Care se dovedesc că-s vrednici.
23 Omul e bucuros când poate,
Singur, răspuns să dea, la toate;
Şi ce bună-i vorba rostită
Tocmai la vremea potrivită.
24 Pe calea vieţii este dus
Cel înţelept, mereu mai sus,
Şi e ferit al său picior
De locuinţa morţilor –
De acel loc primejdios
Aflat în părţile de jos.
25 Pe cel ce-i mândru şi pe-ai lui
Îi surpă mâna Domnului;
Dar ale văduvei hotare
Le întăreşte-al Său braţ tare.
26 E gândul rău al omului,
Urât în faţa Domnului;
Plăcute-n faţa Celui Sfânt,
Doar vorbe prietenoase sânt.
27 Celui avar câştigu-i place,
Şi-n casă tulburare face;
Dar cel cari mita o urăşte,
Acela viaţă dobândeşte.
28 Neprihănitul s-a gândit
Şi-abia pe urmă a vorbit;
Cei răi au să se năpustească,
Cu răutăţi ca să stropească.
29 Domnul mereu se-ndepărtează
De cei cari pentru rău lucrează;
Însă acei ce sunt curaţi,
În rugăciune-s ascultaţi.
30 Privirea, cu prietenie,
Dă inimilor veselie;
Veştile bune-au întărit
Oasele care-au obosit.
31 Urechile ce iau aminte
La înţeleptele cuvinte
Care spre viaţă sfătuiesc,
Acelea veşnic locuiesc
În mijlocu-nţelepţilor.
32 Acel care mustrărilor
Întoarce spatele, vădeşte
Că sufletu-şi dispreţuieşte;
Cel cari mustrări va asculta,
Pricepere va căpăta.
33 Frica de Dumnezeu învaţă
Înţelepciunea şi dă viaţă;
Smerenia cinste dobândeşte
Şi-n faţa slavei ea păşeşte.