1 Planul, din inimă plecat,
Ţine de om; răspunsul dat
De gură, când omul vorbeşte,
Doar de la Dumnezeu soseşte.
2 Toate căile omului
Curate sunt, în ochii lui;
Dar Cel cari duhuri cercetează,
E Dumnezeu. Încredinţează
3 Lucrarea-n mâna Domnului,
Şi-atunci – cu ajutorul Lui –
Ce-ai plănuit, îţi izbuteşte.
4 Pe toate, Domnul le zideşte
Pentru o ţintă; chiar cel rău,
Va urmări un scop al Său,
Fiind făcut, cu bună ştire,
Dar, zilei de nenorocire.
5 Trufaşa inimă-i mereu
Scârbă-n faţa lui Dumnezeu;
Dar hotărârea Sa-i luată:
Nepedepsită, nu-i lăsată.
6 Prin dragoste, credincioşie,
Nelegiuirea o să fie,
De către oameni, ispăşită;
Chiar şi prin frica zămislită
Din teama de Stăpânul său,
Se-abate omul, de la rău.
7 Când Domnului îi sunt plăcute
Cărările ce sunt bătute
De-un om, va face omului,
Prieteni, din duşmanii lui.
8 Mai bun puţinul, cu dreptate,
Decât mult, dar cu strâmbătate.
9 Inima omului gândeşte
La calea pe care păşeşte;
Dar Dumnezeu e Acel care
Îndreaptă paşii, pe cărare.
10 Doar hotărâri dumnezeieşti,
La împărat, o să găseşti;
Când judecăţi o să rostească,
El n-are voie să greşească.
11 Cântar, cumpănă cu dreptate,
Sunt de la Domnul aşteptate;
Măsurile cântarului,
Sunt tot lucrarea Domnului.
12 I-e scârbă unui împărat,
Să facă rău, căci ne-ncetat,
Scaunul său de cârmuire
E tare prin neprihănire.
13 Plăcută-i împăraţilor
Gura neprihăniţilor,
Căci ei pe-aceia îi iubesc
Care, neprihănit, vorbesc.
14 Când împăratul e furios,
Mânia sa – neîndoios –
Drept vestitor al morţii este;
Dar înţeleptul ştie peste
Mânia lui, ca să păşească
Şi poate să îl potolească.
15 Faţa-mpăratului, senină,
E semn de viaţă şi lumină;
Bunăvoinţa lui e ploaie
De primăveri, căzând vioaie.
16 Mult mai de preţ e dobândirea
Înţelepciunii, ca lucirea
Dată de aurul curat;
Pricepere de-ai câştigat,
Vei fi cu mult mai fericit,
Decât argint de-ai fi primit.
17 Neprihănitul e dator
Să îşi păzească-al său picior
De rele; sufletu-şi păzeşte
Cel care calea-şi îngrijeşte.
18 ‘Naintea morţii, e mândria;
Iar a căderii e trufia.
19 Mai bine e să te smereşti
Cu cei blânzi, decât să-mpărţeşti
Prada cu oamenii cei mari,
Plini de mândria că sunt tari.
20 Să cugeţi – cât eşti pe pământ –
La al lui Dumnezeu Cuvânt,
Ca fericirea s-o găseşti;
În El, încrezător de eşti,
El te va face fericit.
21 Când „priceput” omu-i numit,
Are o inimă-nţeleaptă,
Ce-mparte judecata dreaptă;
Dulceaţa buzelor măreşte
Ştiinţa celui ce vorbeşte.
22 Înţelepciunea e izvorul
De viaţă, pentru muritorul
Ce-o stăpâneşte. Dar se ştie,
Căci cel nebun, prin nebunie,
Are să fie pedepsit.
23 Prin vorbă, fost-a dovedit
Omul cu inimă-nţeleaptă
Şi de la el, mereu, se-aşteaptă
Învăţături noi, sănătoase.
24 Cuvintele prietenoase,
Sunt ca un fagure de miere:
Dulci, dătătoare de putere,
Dau sănătate trupului
Şi îndulcesc sufletul lui.
25 Sunt multe căi care par bune,
Dar la sfârşit, se poate spune
Dacă la moarte au condus,
Sau dacă înspre viaţă-au dus.
26 Omul acel care munceşte,
Doar pentru sine se trudeşte;
Căci foamea doar când îl atinge,
Ca să muncească-l va împinge.
27 Omul care-i stricat din fire,
Va pregăti nenorocire,
Iar gura-i e cuptor încins,
În care arde foc nestins.
28 Omul ne-astâmpărat stârneşte
Certuri şi dezbinări urzeşte
Acela care-i pârâtor.
29 Omul care-i asupritor,
Pe-al său aproape-l amăgeşte
Şi-l duce de se prăpădeşte.
30 Dacă-şi închide cineva
Ochii şi va gândi, cumva,
La lucruri rele şi stricate,
Omul acela – din păcate –
Fărădelegi a săvârşit,
Căci răul l-a şi făptuit.
31 Părul cel alb e o cunună
Pe care poate să o pună
Neprihănirea – ea o are,
Ascunsă, pe a ei cărare.
32 Cel care-ncet e la mânie,
Mai preţuit are să fie
Decât viteazul cântăreşte;
Omul care se stăpâneşte
Este cu mult mai preţuit
Decât e cel ce-a cucerit
Cetăţi, prin a lui vitejie.
33 Sorţii se-aruncă – cum se ştie –
În poala hainei, dar mereu,
Alegerea-i la Dumnezeu.