1 Mai bună-i pâinea cea uscată
Dacă cu pace e mâncată,
Decât o masă ghiftuită
Cu carne, însă însoţită
2 Mereu, de ceartă. Un argat
Ce-nţelepciune-a arătat,
Putea-va-n stăpânire ţine
Pe fiul lipsit de ruşine
Şi va-mpărţi, cu fraţii lui,
Averile stăpânului.
3 Tava, argintul, limpezeşte;
Cuptorul, aur, lămureşte;
Dar Cel ce-ncearcă, tot mereu
Inima, este Dumnezeu.
4 Cel rău, atent, va asculta
Pe cel care va cuvânta,
Dacă şi-acela-i dovedit
Că este un nelegiuit;
Cel mincinos dă ascultare,
Doar limbilor nimicitoare.
5 Omul care-l batjocoreşte
Pe cel sărac, Îl înjoseşte
Pe-Acela care l-a zidit.
Nu va scăpa nepedepsit
Cel care află fericire
Atunci când, în nenorocire,
Se află cineva căzut.
6 Fiii copiilor, ştiut
Este că a bătrânilor
Cunună sunt. Copiilor,
Slavă, le sunt ai lor părinţi.
7 Dacă cuvintele cuminţi
În gura omului nebun
Nu-s potrivite, pot să spun
Că nici vorbirea mincinoasă
La omul de viţă aleasă
Nu-i potrivită. E privit
8 Darul, de cel ce l-a primit,
Ca şi o piatră nestemată:
Căci oricând, poate să răzbată
Oriunde şi orice doreşte
Ca să obţină, dobândeşte.
9 Cel care a acoperit
Greşelile, a dovedit
Cum că iubirea urmăreşte;
Dar cel care le pomeneşte
Într-una, în a sa vorbire,
Va dezbina cu bună ştire,
10 Prieteniile. Mustrarea
Îşi dobândeşte ascultarea
La omul care-i priceput
Şi astfel, ea a obţinut
Mai mult decât ar putea face
Chiar şi o sută de gârbace,
Furioase, care au fost date
Nebunului, peste-al său spate.
11 Răscoală, caută cel rău,
Fără a şti că-n drumul său
Are să fie-ntâmpinat
De solul cel neîndurat –
La care pic de milă nu-i –
Căci e trimis în contra lui.
12 Să întâlneşti, mai potrivită
E o ursoaică jefuită
De pui, decât nebunul care
Este cuprins de tulburare.
13 Cel ce cu rău va răsplăti
Un bine, răul, poate şti,
Că nu se va mai depărta
De casa lui, ci-n ea va sta.
14 O ceartă e asemănată
Cu apa care-i revărsată;
Deci curmă cearta mai ‘nainte
De-a se-nteţi – aşa-i cuminte.
15 Cel care, pe nevinovat,
Îl osândeşte, dar iertat
E vinovatu-n faţa lui,
Scârbă-i în faţa Domnului.
16 Nebunului, la ce-i slujeşte
Argintul? Crede că primeşte
Înţelepciune cu el, oare,
Dacă sărmanul, minte, n-are?
17 Prietenul adevărat
Te va iubi, neîncetat,
Iar când necazul te loveşte,
El, frate bun, se dovedeşte.
18 Cel ce de minte e lipsit,
Chezaş, altui, s-a oferit.
19 Celui cari certurile-i plac,
Păcatele îi sunt pe plac;
Acela care îşi zideşte
Poarta prea-naltă, se grăbeşte
Ca să îşi caute pieirea.
20 Nu îşi găseşte fericirea
Omul care e prefăcut;
Limbă stricată de-a avut,
Nenorocirea îl va paşte.
21 Cel care un nebun va naşte,
Va fi lovit de întristare
Şi de adâncă supărare,
Căci tatăl unui fiu nebun,
Nu se mai bucură – vă spun!
22 O inimă cu veselie,
Un bun leac, are să vă fie;
Dar oasele vor fi uscate
De duhurile întristate.
23 Cel rău pe-ascuns o să primească
Daruri, pentru ca să sucească
Drumul dreptăţii, tot mereu,
Şi pentru a-l găsi mai greu.
24 Înţelepciunea s-a aflat
La înţelepţi, dar au cătat,
Mereu, ochii nebunului,
La capătul pământului.
25 Un fiu nebun îl necăjeşte
Pe tatăl său şi amăreşte
Pe-aceea care l-a născut
Şi-a cărei braţe l-au crescut.
26 Nu-i bine a fi osândit,
La gloabă, cel neprihănit;
Şi nici pe cel de neam ales
Să nu îţi dea inima ghes,
Într-un moment de rătăcire,
Să-l baţi, pentru neprihănire.
27 Cel care vorbele-şi struneşte,
Multă ştiinţă dovedeşte;
Cel ce un duh potolit are,
Pricepere va avea, mare.
28 Chiar prostul dacă va tăcea,
Om înţelept poate părea.
Va trece chiar drept priceput,
De gura îşi va fi ţinut.