1 Ursuzul caută şi face,
Mereu, doar ceea ce îi place,
Nepăsător la ce se spune
Şi supărat pe lucruri bune.
2 Nebunul, nu vrea-nvăţătură,
Ci vrând s-arate-n ce măsură
Este ştiinţa lui de mare,
Îl va-nvăţa pe fiecare.
3 Atunci când omul cel rău vine,
Dispreţul, după el, se ţine;
Iar cu ruşinea, totodată,
Ocara-n casă e intrată.
4 Cuvintele, de-un om rostite,
Cu-adânci ape-s asemuite;
Izvoru-nţelepciunii are
Să curgă, fără încetare.
5 Omului rău, să nu-i priveşti
Faţa, ca să-l nedreptăţeşti
Pe cel care s-a dovedit
Că este om neprihănit.
6 Nebunul – cu a lui rea gură –
Stârneşte cearta, şi înjură
Făcându-se nesuferit
Şi-ntărâtând până-i lovit.
7 Nebunul, prin vorbirea lui,
Aduce moarte, omului,
Iar buzele-i, curse, întind,
În care, suflete se prind.
8 Vorbele celor ce bârfesc,
Dulci prăjituri se dovedesc,
Căci îi coboară, omului,
Până-n adâncul trupului.
9 Omul care se leneveşte,
Frate-i cu cel ce nimiceşte.
10 Numele Domnului e tare,
Precum un turn de apărare:
La El, omul neprihănit
Aleargă şi-i adăpostit.
11 Averea e închipuită
Ca o cetate întărită,
În mintea omului bogat,
Unde se crede apărat.
12 Pieirea este anunţată
De inima înfumurată;
Smerenia, însă, vieţuieşte
Şi-n faţa slavei ea păşeşte.
13 Cel cari răspunde ne-ntrebat –
Fără să fie ascultat –
Face prostii şi va avea
De tras, pe urmă, ruşinea.
14 Duhul, pe om, îl sprijineşte
De câte ori omul boleşte;
Dar duhul când e întristat,
De cine fi-va ridicat?
15 O inimă ce-i pricepută,
La strâns ştiinţă, mult ajută.
Urechea înţeleaptă stă,
Mereu, atentă şi-ascultă,
Voind să caute ştiinţa
Ca să-şi sporească cunoştinţa.
16 Darul deschide, omului,
Calea către mai marii lui.
17 Cel care-n pricină vorbeşte
Întâiul, pare că rosteşte
Doar adevăr; însă apare
Cel’lalt, şi-l ia la cercetare.
18 Sorţii sunt ca nişte buni sfetnici,
Pentru că între cei puternici,
Ei hotărăsc şi stăvilesc
Certările ce se ivesc.
19 Cei ce-s ai nedreptăţii fraţi,
Mai greu sunt de-a fi câştigaţi,
Decât cetatea întărită,
Iar cearta, greu, le e oprită,
Cum greu e să dezăvoreşti
Odăile împărăteşti.
20 Prin rodul gurii omului,
E săturat şi trupul lui.
21 Limba, putere, dovedeşte:
Moarte şi viaţă stăpâneşte;
Acel care i-a arătat
Iubire, fi-va săturat
Din roada ei. Cine găseşte
22 O soaţă bună, dobândeşte
Şi fericirea – ea e dar,
Dat de la Dumnezeu, prin har.
23 Săracul va vorbi rugând;
Însă bogatul – răspunzând –
Asprime-n vorba sa va pune.
24 Acela cari o să-şi adune
Prieteni mulţi, să aibă ştire
Că-i are spre nenorocire;
Dar câte un prieten poate
A fi mai bun decât un frate.