1 Mai mult, săracul preţuieşte,
Neprihănit când se vădeşte,
Decât bogatul cel stricat
Care nebun s-a arătat.
2 Pagubă-i lipsa de ştiinţă;
Iar cine, în necunoştinţă,
‘Nainte fuge neghiobeşte,
Mereu, tot rău o nimereşte.
3 Omul, în nebunia lui,
Cârteşte-n contra Domnului.
4 Averea, prieteni, dobândeşte,
Dar pe sărac îl părăseşte
Chiar cel pe care l-a crezut
Că, de prieten, l-a avut.
5 Martorul care a minţit,
Are să fie pedepsit
Pentru că toţi aceia care
Sânt mincinoşi, nu au scăpare.
6 Cel darnic o să îşi găsească
Mulţi oameni să îl linguşească,
Căci toţi, prieteni, au să fie
Cu cel cari să dea daruri ştie.
7 Fraţii, pe fratele sărac,
Îl vor urî; deci, de pe plac
Nu le e fraţilor defel,
Cu-atât mai mult atunci, de el,
Prietenii se depărtează!
El, către ei, se îndreptează
Cu vorbe rugătoare dar,
Nu-l iau în seamă şi dispar.
8 De-nţelepciune dobândeşte
Un om, sufletul şi-l iubeşte;
Iar de pricepere-a găsit,
Şi fericire a primit.
9 Un martor mincinos nu are
Nici o speranţă de scăpare,
Ci au să fie pedepsiţi
Toţi mincinoşii dovediţi.
10 Nebunului nu-i şade bine
Ca viaţa-n desfătări a-şi ţine;
Cu-atât mai mult nici robului,
Stăpân al voievodului.
11 Înţelepciunea dă răbdare
Şi-o cinste e pentru cel care
Ştie-a uita greşeli, mereu.
12 Precum e răgetul de leu,
E furia-mpăratului;
Însă bunăvoinţa lui
Este ca roua ce dă viaţă
Când mângâie a ierbii faţă.
13 Cel care e nebun, din fire,
Mereu e o nenorocire
Pentru acel ce fiu îl are;
Iar soaţa cea gâlcevitoare,
E ca o streaşină stricată
Din care apa adunată
Va picura, neîncetat.
14 Tot ceea ce au adunat
Părinţii, noi doar moştenim;
Dar soaţa bună, o primim
În dar, din partea Domnului.
15 Lenea-i ţinutul somnului
În care este cufundat
Cel cari, trândav, s-a arătat,
Iar sufletul care e moale,
Cu greu, din somn, o să se scoale,
Şi foamea o să-l chinuiască.
16 Acel care o să păzească
Porunca, sufletu-şi păzeşte;
Dar cel care se rătăceşte –
Când drumul nu şi l-a vegheat –
De-al morţii sol, va fi luat.
17 Cine, milă, va arăta
Săracului, va-mprumuta
Pe Dumnezeu, iar El va şti
Cu bine-apoi a-l răsplăti.
18 Pe al tău fiu, să-l pedepseşti
Căci poţi să mai nădăjduieşti;
Dar prins de-ai furiei fiori,
Să nu doreşti să îl omori.
19 Omul pe care l-a-nvrăjbit
Mânia, fi-va pedepsit,
Că dacă-l scoţi din ea, o dată,
Va trebui încă o dată
Acelaşi lucru să îl faci.
20 Sfatul ascultă-l şi să taci,
Ca-nvăţătură să primeşti
Şi-astfel să te înţelepţeşti.
21 În gând, mult, omul plănuieşte,
Însă-mplinire dobândeşte
Doar ceea ce Domnu-a găsit,
Precum că este potrivit.
22 Aşa precum am observat,
Farmecul omului e dat
De bunătatea ce o are.
Omul sărac, un preţ mai mare,
Va dobândi – neîndoios –
Decât cel care-i mincinos.
23 Frica de Dumnezeu păzeşte,
Dă viaţă; cine o găseşte,
Petrece noaptea, săturat,
Fără să fie cercetat,
În somn, de vreo nenorocire.
24 Cel care leneş e, din fire,
Îşi vâră mâna-n farfurie,
Însă la gură, nu se ştie
De-o va mai duce, că-i trudit
De cât efort a irosit.
25 În batjocoritor, loveşte,
Căci prostul se înţelepţeşte.
Mustră pe omul priceput
Pentru greşeala ce-a făcut,
Şi-astfel ştiinţă dobândeşte.
26 Acela care-l jefuieşte
Pe tatăl său şi va ajunge,
Pe mama sa, să o alunge,
E-un fiu care, pentru oricine,
Ocară-aduce şi ruşine.
27 Copile, ia învăţătură
Şi însuşeşte-o cu măsură,
Dar dacă ea te-ndepărtează
De-nţelepciune, încetează
Să mai asculţi de al ei sfat.
28 Un martor care e stricat,
De adevăr îşi bate joc
Şi de dreptate-n orice loc;
Iar gura celor răi înghite,
Cuvintele nelegiuite.
29 Pedepsele se pregătesc
Pentru cei cari batjocoresc;
Iar ploaia loviturilor,
Spinărilor nebunilor.