1 E inima-mpăratului
Un râu, în mâna Domnului,
Pe care El îl va lăsa
Să curgă, după voia Sa.
2 Omul, mereu, se socoteşte
Fără prihană că păşeşte;
Dar inima o cercetează
Domnul, căci El poate s-o vază.
3 Dreptate dacă s-a făcut
În judecată, mai plăcut
E lucru-acesta Domnului,
Decât jertfele omului.
4 Priviri trufaşe aruncate
Şi inimile îngâmfate
E candela ce li s-a dat
Răilor, plină cu păcat.
5 Când omul harnic plănuieşte,
Numai belşug el dobândeşte;
Dar cel ce-n grabă doar lucrează,
Mereu în lipsuri se-nglodează.
6 Comorile ce-au să se-adune
Doar cu minciuni, deşertăciune
Sunt ele şi pieire dau
Acelora care le au.
7 Sunt măturaţi de silnicie
Cei răi, căci după cum se ştie,
Lor nici dreptatea nu le place,
Nici lucru drept nu vor a face.
8 Pe strâmbe căi, cel vinovat
Va merge; cel nevinovat,
Doar calea dreaptă, o va ţine,
Făcând mereu ce este bine.
9 Mai bine e să locuieşti
Pe casă, decât să trăieşti
În ea – oricât ar fi de mare –
C-o soaţă rea, gâlcevitoare.
10 Sufletul celui rău doreşte
Doar răul şi nu preţuieşte
Nimeni, nimic, în ochii lui.
11 Când batjocoritorului,
Pedeapsa binemeritată
Are să-i fie aplicată,
Prostul devine om deştept;
Iar când omului înţelept,
Învăţături au să se dea,
Ştiinţă prostul o să ia.
12 Omul neprihănit priveşte
Spre casa-n care locuieşte
Cel rău, văzând cum toţi cei răi
Sunt aruncaţi – sub ochii săi –
În valul de nenorocire
Care îi poartă spre pieire.
13 Acela care îşi înfundă
Urechile, să nu pătrundă
Glasul săracului la el,
Să ştie că-n acelaşi fel,
Alţii, cu el, se vor purta:
Răspunsuri, nu va căpăta
Când, încolţit de disperare,
O să cerşească-ajutorare.
14 Un dar ce-n taină e făcut,
Să potolească, a putut,
Mânia cea învolburată;
Iar mita ce-n ascuns e dată,
Înghite valul de furie.
15 Este o mare bucurie
Pentru un om neprihănit,
Când binele l-a-nfăptuit;
Dar pentru cei ce-n rău lucrează,
Să facă bine, e o groază.
16 Acel care va părăsi
Înţelepciunea, va găsi
Un loc de-odihnă şi-alinare,
Chiar în a morţii adunare.
17 Cine, petrecerea, iubeşte,
Lipsit e; nu se-mbogăţeşte
Nici cel ce este iubitor
De-aromele dresurilor
Şi este băutor de vin
Sorbind al viţei rod, din plin.
18 Cel rău, preţ de răscumpărare,
Îi va slujii acelui care
Neprihănit s-a arătat.
La fel va fi cu cel stricat,
Slujind neprihăniţilor,
Preţ al răscumpărării lor.
19 Într-un pustiu de locuieşti,
Mai bine-i decât să trăieşti
Cu o nevastă îmbufnată,
Gâlcevitoare şi-ncruntată.
20 Comori de preţ în casă are
Cel înţelept; dar omul care
Lipsit de minte s-a vădit,
Averile şi-a risipit.
21 Acela care va dori
Doar bine şi va urmări
Neprihănirea, va avea
Viaţă şi slavă-asemenea.
22 A celor mai viteji cetate,
Cel înţelept – dacă vrea – poate
S-o cucerească şi doboară
Puterea ce o înconjoară.
23 Cel care gura îşi păzeşte,
De mari necazuri îşi scuteşte
Sufletul, pentru viitor.
24 Se cheamă batjocoritor,
Cel mândru şi trufaş şi rău:
El va trudi, în lucrul său,
Aprins de a lui îngâmfare.
25 Pe leneş au să îl omoare
Poftele lui, pentru că el
Nu va munci, în nici un fel.
26 În timp ce el mereu pofteşte,
Neprihănitul dăruieşte,
Cu dragoste, ceea ce are.
27 Sunt toate jertfele pe care
Cel rău le-aduce Domnului,
O scârbă înaintea Lui,
Ştiind că ele-s însoţite
De gânduri ce-s nelegiuite.
28 Un martor mincinos pieri-va;
Dar cel care s-asculte şti-va,
Întotdeauna când vorbeşte
Numai izbândă dobândeşte.
29 Omul cel rău într-una are
Neruşinată-nfăţişare;
Dar omul cel neprihănit,
Cărarea şi-a-mbunătăţit.
30 Pricepere, înţelepciune,
Sfaturi – oricât ar fi de bune –
‘Geaba sunt date omului –
N-ajută-n faţa Domnului.
31 ‘Geaba, în zi de bătălie,
Calul gătit are să fie,
Căci biruinţa, tot mereu,
Se află doar la Dumnezeu.