1 La masă, când eşti invitat
De un om mare şi bogat,
Te rog să iei bine aminte,
La ce-ţi va pune înainte
2 Şi un cuţit, în gât să-ţi pui,
De lacom eşti, la masa lui.
3 Feluri alese de mâncare
O hrană sunt, înşelătoare.
Deci fiule, să nu pofteşti!
4 Să nu te baţi s-agoniseşti
Averi şi mare bogăţie;
Priceperea să nu îţi fie
În acest scop pusă, mereu,
5 Căci bogăţia, dragul meu,
Îşi face aripi şi-apoi zboară,
Precum vulturul, bunăoară,
Spre-albastrul cer s-a ridicat.
Abia dacă ţi-ai aruncat
Ochii spre ea, şi nu mai este.
Dispare, făr’ să prinzi de veste.
6 Pâinea pizmaşului, nicicând,
Să n-o mănânci şi nici în gând,
Mâncările-i, să nu-i pofteşti.
7 Mereu, de el, să te fereşti,
Pentru că nu ştii ce gândeşte;
Poate, atunci când îţi vorbeşte,
Te-ndeamnă: „Bea, mănâncă bine!”,
Dar inima sa nu-i cu tine.
8 Bucata pe cari el ţi-a dat-o
Şi cu plăcere ai mâncat-o,
Ai să o verşi; vorba plăcută
Pe care-ai spus-o, e pierdută.
9 Omul nebun nesocoteşte
Pe cel cari, înţelept, vorbeşte.
Deci n-are rost, nimic să spui
Urechilor nebunului.
10 Nicicând, hotarul văduvei,
Din loc să-l muţi, tu să nu vrei!
În al orfanilor ogor,
Nu merge! Un răzbunător,
11 Puternic, se va arăta
Şi-a lor pricină-n contra ta,
El o va apăra, mereu.
12 Ia-n inimă, ce te-nvăţ eu
Şi-urechile să le-ascuţeşti,
Ştiinţă ca să dobândeşti!
13 Să nu-l cruţi, pe copilul care
Greşeşte, de a ta mustrare;
Căci cu nuiaua de-l loveşti,
Învăţătură-i dăruieşti
Şi chiar dacă o să îl doară,
Pentru atâta n-o să moară.
14 Lovindu-l cu nuiaua, poţi
Ca al său suflet să îl scoţi
Din locuinţa morţilor
Şi îl vei face-ascultător.
15 Copile, înţelept de eşti,
Mult, inima-mi înveseleşti
16 Şi mândru am să fiu de tine,
Când vei rosti doar ce e bine.
17 Nu-i pizmui pe mincinoşi –
Pe oamenii cei păcătoşi –
Ci-n a ta inimă, mereu,
Frică să ai de Dumnezeu,
18 Pentru că este o răsplată,
Iar ţie nu-ţi va fi tăiată
19 Nădejdea. Fii dar, înţelept!
Ascultă-mă, ca mai deştept
S-ajungi a fi. Să te sileşti,
Pe calea dreaptă, să păşeşti!
20 Să nu stai printre-aceia care
Beau şi se-mbuibă cu mâncare,
21 Că toţi aceştia sărăcesc
Şi-n zdrenţe-apoi, se pomenesc.
22 Ascultă-ţi tatăl! Să-l cinsteşti!
Mama, să nu-ţi dispreţuieşti
Atuncea când îmbătrâneşte.
23 Doar adevăr îţi însuşeşte!
Cumpără-ntr-una-nţelepciune,
Şi-nvăţătură să adune
Inima ta; priceperea,
Mereu, să-ţi fie strânsă-n ea!
Asupra lor, tu să veghezi:
Nicicând să nu le-nstrăinezi!
24 Tatăl unui neprihănit
E vesel; cine-a zămislit
Un înţelept – neîndoios –
Acela este bucuros.
25 Fă ca ai tăi părinţi să fie,
Într-una, plini de bucurie.
26 Copile, dă-mi inima ta
Şi ochi-ţi, când vor căuta,
Găsească doar căile Mele
Căci pline de plăcere-s ele!
27 O curvă e o groapă-adâncă,
Săpată-n inimă de stâncă;
Şi de străină te fereşte,
Căci un puţ strâmt se dovedeşte.
28 Ea, ca un hoţ, va sta la pândă,
Pe omul slab ca să îl prindă,
Mărind numărul celor care
29 Stricaţi sunt. Ce se-aude, oare?
Cine oftează, ne-ncetat?
Cine se vaietă, speriat?
A cui este plângerea, oare,
Şi ne-nţelegerile care
Se-aud mereu? Cine-i de vină?
Cine-i rănit, fără pricină?
Ai cui sunt ochii înroşiţi?
30 Sunt ale celor ce-s zăriţi,
La vin, că au întârziat
Şi-acum beau vin amestecat.
31 Să nu te uiţi cum, în pahare,
Vinul face mărgăritare,
Curgând roşu şi înspumat!
Uşor, pe gât, ţi-a ‘lunecat,
32 Însă pe urmă ai să-l simţi
Că are ai şarpelui zimţi
Şi-nţeapă ca un basilic,
Iar tu nu poţi să faci nimic.
33 Ai să începi ca să priveşti
După femei, şi-o să vorbeşti –
Slobod, însă fără să ştii,
Cuprins de ameţeli – prostii.
34 Precum e cel culcat în mare
Vei fi şi-asemeni celui care,
Pe un catarg a fost culcat.
35 „Am fost lovit?… N-am observat,
Căci nici măcar nu m-a durut.
Şi ce dacă am fost bătut?…
Eu n-am simţit. Când mă trezesc?
Nu ştiu! Acuma, vin voiesc!”