1 Nu-l pizmui pe omul rău!
Nu te dori în rândul său!
2 Căci cel rău, la prăpăd, gândeşte,
Iar gura lui, rele, vorbeşte.
3 O casă temelia-şi pune
Şi creşte prin înţelepciune;
Priceperea o întăreşte,
Iar în cămări îi stivuieşte
4 Stiinţa, doar lucruri plăcute
Şi bunătăţi nemaivăzute.
5 Deşteptul tare se vădeşte;
Cel priceput îşi oţeleşte
6 Vlaga, mereu. O bătălie,
Prin chibzuinţă, o să fie –
Întotdeauna – câştigată,
Iar biruinţa-i căpătată
Prin marele număr de sfetnici
Ce dovedesc că-s oameni vrednici.
7 La-nţelepciune nu se saltă
Nebunul, căci ea-i prea înaltă.
N-o va atinge niciodată
Şi va tăcea, la judecată.
8 Omul care, la rău, gândeşte,
Doar răutate dovedeşte.
9 Nebunul, în gând, ne-ncetat,
Nu va avea decât păcat;
Iar omul batjocoritor,
O scârbă le e tuturor.
10 Dacă-n necaz ai să slăbeşti,
Putere mică dovedeşti.
11 Să îi salvezi pe osândiţi,
Pe cei ce-s morţii hărăziţi;
Încearcă să îi faci scăpaţi,
Pe cei ce-aproape-s junghiaţi.
12 Dacă tu spui: „Ah! N-am ştiut!”,
Chiar crezi că Domnul n-a văzut?
El, care inimi cercetează
Şi care suflete veghează,
Nu ştie gândul omului?
Nu va da El, fiecărui,
Numai răsplata potrivită
Cu fapta ce-a fost săvârşită?
13 Mănâncă fiule, din miere:
E dulce şi-ţi va da plăcere,
Îndulcind cerul gurii tale,
Cu zahărul miresmei sale.
14 La fel, înţelepciunea-i bună:
În al tău suflet o adună.
Atuncea când o s-o găseşti,
Un viitor ai să-ţi clădeşti;
Nădejdea nu-ţi va fi tăiată,
Ci dimpotrivă, ajutată!
15 Nelegiuitule, nu-ntinde
Curse, în care vrei a-l prinde
Pe omul cel neprihănit!
16 Nu ştii? Oare n-ai auzit?
Neprihănitul se ridică
De şapte ori, chiar dacă pică!
Însă cei răi se prăbuşesc:
Nenorocirile-i zdrobesc!
17 Vrăjmaşul tău, când va cădea,
Să nu te bucuri! Atuncea
Când are să se poticnească,
Inima-ţi nu se veselească,
18 Pentru că dacă eşti văzut
De Dumnezeu – iar ce-ai făcut
Nu-I e pe plac – El ar putea
Să Îşi întoarcă furia.
19 Să nu te mânii pe cel rău,
Nu pizmui avutul său.
20 Căci cel de rele făcător,
Lipsit este, de viitor.
21 Tu teme-te de Dumnezeu
Şi de-mpărat, copilul meu!
Nu te-aduna cu cei stricaţi,
Cu oamenii ne-astâmpăraţi!
22 Căci lor, de-odat’, o să le vie
Moartea şi cine, oare, ştie
Al amândurora sfârşit!
23 Ascultă ce au mai gândit
Cei înţelepţi: „Nu este bine,
La judecată, a se ţine
Seamă, de faţa omului.”
24 Cel care spune răului
„Eşti bun!”, acela-i blestemat
De neamul său şi, ne-ncetat,
Popoarele au să-l urască;
25 Dar cei care-au să dovedească
Dreptate-n ale lor lucrări,
Primi-vor binecuvântări.
26 Răspunsul bun e-asemănat
Cu un sărut, pe buze dat.
27 Întâi, fă-ţi lucrul tău, afară –
La câmp – şi-apoi doar, vino iară
De te apucă să zideşti
Şi-o casă să îţi construieşti.
28 Să nu vorbeşti necugetat
De-al tău aproape, că-i păcat.
Sau ai găsit, cumva, o cale,
Să-nşeli cu spusa gurii tale?
29 Să nu spui: „Cum mi-a făcut el,
Am să îi fac şi eu, la fel!
Îi văd faptele! Deci voi şti
Cum trebuie a-l răsplăti!”
30 Ştiu o câmpie peste care,
Cel leneş, stăpânire, are.
Alături de ogorul lui,
Se află via omului
Ce s-a vădit lipsit de minte.
31 Pe amândouă – ia aminte –
Creşteau, în voie, numai spini,
Acoperiţi de mărăcini,
Iar zidul ce le-a-mprejmuit,
De mult, fusese prăbuşit.
32 Atent, la toate, m-am uitat
Şi-nvăţătură am luat.
33 „Să stau şi să mai dorm puţin!
Încrucişate să îmi ţin
Mâinile, să mă odihnesc!”…
34 Aceia cari aşa gândesc,
Grabnic sunt prinşi de sărăcie
Şi ca un hoţ are să vie
Lipsa, lovind neaşteptat,
La fel ca omul înarmat.”