1 Urmează iarăşi, câteva
Din pildele spuse, cândva,
De Solomon. Ele-s aduse
Şi în această formă-s puse
De Ezechia, cel ce-a stat,
În Iuda, ca şi împărat.
2 „Ascunderea lucrurilor –
Să afle-oricare muritor –
Cuprinde slava Domnului,
Dar slava împăratului
Şade în cercetarea lor.
3 ‘Nălţimile cerurilor –
Ca inima pământului
Şi cea a împăratului –
4 Ascunse sunt. Dacă se scoate
Zgura, şi argintarul poate
Să dea argintului turnat
O formă de vas minunat.
5 Dacă pe cel rău ai să poţi
De la-mpărat ca să îl scoţi,
Atunci, scaunu-i de domnie
Se va-ntări prin curăţie.
6 Nu te făli la împărat,
Şi nu umbla să-ţi fie dat
Locul mai marilor. Să stai
7 Până când ţi se spune „Hai!
Suie-te sus!”, căci e mai bine –
De-aşa vei face – pentru tine,
Decât jos, coborât să fii
Şi în pământ, ochii să-ţi ţii,
În faţa voievodului,
Precum şi a norodului.
8 La ceartă, să nu te grăbeşti,
Ca la sfârşit să te trezeşti
Că nu mai ştii ce să te faci
Şi nevoit să fii să taci,
Când are să se repezească
Aproapele-ţi să te-ocărască.
9 De cu aproapele tău stai
Şi-ţi aperi pricina ce-o ai,
Nu da, furios – aminte ia –
Pe faţă, taina altuia,
10 Căci de-auzită-i de oricine,
Ai să te umpli de ruşine
Şi-ţi va ieşi un nume rău.
Blestem e el, pe capul tău,
Că vestea-n lume o să meargă
Şi nimeni n-o să ţi-l mai şteargă.
11 Cuvântul care e rostit
Tocmai la timpul potrivit,
E măr de aur, minunat,
În coşuleţ de-argint purtat.
12 Cel înţelept este privit
Cu stimă şi e preţuit
Ca aurul cel mai curat,
De către cel ce-a fost mustrat,
Dacă omul acela are
Urechile ascultătoare.
13 Ca a zăpezii răcoreală,
La seceriş – pe zăpuşeală –
E-un credincios sol pentru cel
Ce l-a trimis, pentru că el
Aduce-va stăpânului,
Înviorarea duhului.
14 Cum norii fără ploaie sânt
Purtaţi, mereu, pe-aripi de vânt,
La fel este şi omul care
Se laudă în gura mare –
Dar pe nedrept – cu lucrul lui
Şi dărnicia braţului.
15 Se poate-aduce, prin răbdare,
Un voievod, la-nduplecare;
Iar limba dulce va zdrobi
Chiar oasele, când va vorbi.
16 Miere, dacă ai să găseşti,
Nu mânca mult, căci te scârbeşti;
Ci doar puţin – deci cu măsură –
Să nu o verşi apoi, din gură.
17 De vizitezi pe cineva,
Să o faci rar, ca nu cumva
El să se sature de tine –
Cu cât mai rar, cu-atât mai bine.
18 Cum buzduganul, greu, loveşte,
Cum sabia se prăvăleşte
Şi cum săgeata ascuţită
Împunge – când e slobozită
Din coarda arcului – la fel,
Este cuvântul spus de cel
Care e martor mincinos,
Când îl va arunca, furios –
Cu gând doar ca să facă rău –
În contra aproapelui său.
19 Dinte stricat, gata să cază,
Picior rănit ce şchiopătează,
Aşa-i încrederea celui
Cari, în ziua necazului,
S-a sprijinit pe un stricat.
20 Ca omul ce şi-a dezbrăcat
Haina, în ziua friguroasă,
Sau care pe silitră varsă
Oţet, aşa-i asemănat
Acela care a cântat
Cântece – după a lui fire –
Celui prins în nenorocire.
21 Vrăjmaşul, dacă ţi-e flămând,
Dă-i pâine; iar atuncea când
E însetat, apă-i vei da.
22 Dacă aşa vei proceda,
Cărbuni aprinşi, pe capul lui,
Vei pune şi a Domnului
Răsplată, ai să o primeşti.
23 Vântul din nord, când îl simţeşti,
Vei şti că ploaia-l însoţeşte;
O limbă care cleveteşte,
Întotdeauna e urmată
Numai de-o faţă supărată.
24 Pe-acoperiş, să locuieşti,
Mai bine-i decât să trăieşti
Lângă soaţa gâlcevitoare
Închis într-o clădire mare.
25 Proaspătă apă-i socotită
Vestea cea bună – mult dorită,
Din depărtări, când a venit –
Pentru cel care-i obosit.
26 Precum fântâna cea stricată,
Izvor cu apă tulburată,
Aşa este asemănat
Atuncea când s-a clătinat
Neprihănitu-n crezul său,
În faţa omului cel rău.
27 Să nu mănânci prea multă miere,
Chiar dacă-ţi face o plăcere;
Nu-ţi face cinste să alergi,
Propria slavă să-ţi culegi.
28 Cel care nu-i stăpân pe sine
Şi-n frâu nu poate a se ţine,
E ca cetăţile surpate,
Cu zidurile dărâmate.