1 Precum nu este potrivită
Zăpada-n vara însorită,
Cum potrivită ploaia nu-i
În timpul secerişului,
Nici slava nu-i e potrivită
Nebunului. Cum e zărită
2 O vrabie, mereu, că sare,
Cum zboară rândunica-n zare,
Aşa blestemul nu loveşte,
Ne-ntemeiat când se vădeşte.
3 Aşa precum este ştiut,
Biciul e pentru cai făcut;
Frâul este pentru măgar,
Nuiaua fiind, aşadar,
Un sfetnic bun – mângâitor –
Pe spatele nebunilor.
4 Să nu răspunzi nebunului,
Cum cere nebunia lui,
Ca să nu fii, în acest fel,
Asemănat şi tu cu el.
5 Răspunde-i – totuşi – înţelept,
Să nu se creadă mai deştept.
6 Singur, piciorul şi-a tăiat
Cel care a încredinţat,
Unui nebun, a sa solie.
Doar nedreptatea o să-i fie
7 Dată s-o bea. Vorba-nţeleaptă –
La fel şi cuvântarea dreaptă –
Sunt ca piciorul de olog
Ce şade-n uliţă, milog,
Dacă nebunul le rosteşte.
8 Mărirea, când se dăruieşte
Unui nebun, e-asemănată
Cu piatra-n praştie-aşezată.
9 Ca spinul care-a înţepat
Adânc, braţul unui om beat,
Aşa e vorba înţeleaptă
Care, de la nebuni, se-aşteaptă.
10 Ca un arcaş care-i răneşte
Pe toţi, aşa-i cel ce tocmeşte
Nebuni, sau pe primii sosiţi.
11 Cum câinele se-ntoarce – ştiţi –
‘Napoi, la ceea ce-a vărsat,
Şi cel nebun va fi-nturnat
Iarăşi, la vechea-i nebunie.
12 Dacă un om are să vie
Spunându-ţi că e înţelept,
Tu dovedeşte-te deştept
Şi-n el, nădejdea, să îţi pui
Ca-n sprijinul nebunului.
13 Leneşul spune: „E un leu,
În uliţă! N-am să ies eu!”
14 Cum uşa-n tocu-i se roteşte,
Leneşu-n patu-i se-nvârteşte.
15 Cel leneş, mâna-n farfurie,
Îşi vâră, dar greu o să-i fie,
Apoi, la gură, să îşi ducă
Îmbucătura ce-o apucă.
16 Cel leneş, mai deştept, se crede,
Decât şapte inşi cari, se vede
Că dau răspunsuri judecate
Şi-oricine, să-i asculte, poate.
17 Un trecător ce se opreşte
Şi-n cearta care nu-l priveşte
Se-amestecă neîntrebat,
E ca acel care-a luat
Un câine de urechi. Privit,
18 Ca un nebun ce-a azvârlit
Săgeţi arzând, ucigătoare,
19 Va fi şi omu-acela care
Înşeală – ca să facă rău,
Într-una, aproapelui său –
Şi-atuncea când e dovedit,
Va zice: „Eu doar am glumit!”
20 Când lemne nu mai sunt defel,
Focul se stinge-atunci şi el;
Când nimeni nu mai cleveteşte,
Cearta, pe loc, se potoleşte.
21 Cărbunele, jar, o să dea,
Iar lemnul, foc; asemenea,
Omul gâlcevitor aprinde,
Cu vorba-i, cearta şi o-ntinde.
22 Vorbele celor ce bârfesc,
Drept prăjituri se dovedesc,
Căci îi coboară omului,
Până-n adâncul trupului.
23 Precum e zgura, pe pământ –
De la argint turnată – sânt
Şi buza care e aprinsă
Şi inima, de rău, cuprinsă.
24 Omul acel care urăşte,
Se va preface, dar găteşte –
În inimă – înşelăciune.
25 Pe-acela care îţi va spune
Doar vorbe dulci, să nu îl crezi,
Pentru că, blând – precum îl vezi –
E plin numai de-nşelăciuni
Şi are şapte urâciuni,
În inimă. Chiar dacă-şi ţine
26 Ura ascunsă foarte bine
În văl de prefăcătorie,
Totuşi, dată are să-i fie
Pe faţă – chiar în adunare –
Ascunsa-i răutate mare.
27 Piatra care se prăvăleşte,
Se-ntoarce spre cel ce-o urneşte.
Cel care, groapa altuia,
O sapă, cade el în ea;
28 Limba care minciuni rosteşte,
Doboară pe cel ce-l urăşte;
Iar gura cea linguşitoare,
De moarte este vestitoare.