1 Nu te făli cu ziua care
Doar mâine-n lume va apare,
Căci nu ştii cum are să fie,
Sau ce o să-ţi aducă ţie.
2 Să nu te lauzi tu, cumva,
Ci lasă pe altcineva.
Nu ale tale buze-i bine
Ca să te laude pe tine,
Ci laudele, dacă-ţi vin,
Mai bune-s de la un străin.
3 Nisip şi piatră, grele, sânt;
Dar decât ele, pe pământ,
Cu mult mai greu se dovedeşte
Necazul ce-l pricinuieşte
Nebunul, prin a sa lucrare,
Umplându-te de supărare.
4 Furiei, mila, îi lipseşte;
Mânia-n valuri năvăleşte;
Dar cine se va-mpotrivi
Când gelozia va lovi?
5 Prietenia tăinuită,
Nu e atât de preţuită
Pe cât mustrarea se vădeşte,
Pe faţă când ea se rosteşte.
6 Rana, de prieten cauzată,
Credincioşia lui arată;
Săruturile drăgăstoase,
De la vrăjmaş, sunt mincinoase.
7 Sătulul calcă în picioare
Al mierii fagur; dar cel care
Flămând e, dulci îi sunt şi bune
Oricare fel de-amărăciune.
8 Ca pasărea care-a zburat,
Aşa-i cel dezrădăcinat.
9 Cum untdelemnul veseleşte
Şi cum tămâia încălzeşte
Inima omului, la fel,
Sfatul unui amic fidel,
E dulce sufletului său.
10 Nu-l părăsi pe-amicul tău,
Şi nici pe cel al tatălui;
Însă, în casa fratelui,
Să nu te duci când îţi e rău,
În ziua necazului tău.
11 Fii înţelept, copilul meu!
Şi-atunci, inima mea, mereu,
Putea-va să se veselească
Şi liniştită să-i vorbească
Celui ce mă batjocoreşte.
12 Cel chibzuit rău-l zăreşte
Şi de-a lui faţă se ascunde;
Dar proştii nu privesc pe unde
Îşi poartă paşii, căci grăbiţi,
Merg către rău, şi-s pedepsiţi.
13 Ia-i haina celui ce-i chezaşi
Pentru un altul! Să nu-l laşi!
Să-l ţii zălog – singur s-a dat –
Până va fi răscumpărat!
14 Dacă o binecuvântare
Făcută este cu glas tare –
În zori – de un aproape-al tău,
Priveşte-o ca un lucru rău,
Căci ea, blestem, se dovedeşte.
15 Acelaşi preţ îl cântăreşte
Şi streaşina picurătoare,
Şi soaţa cea gâlcevitoare
16 Pe cari, de vrei să o opreşti,
Vânt pare că zăgăzuieşti,
Sau pari a ţine untdelemn
C-o mână ce ar fi de lemn.
17 Cum fierul, alt fier va ascute,
Şi-un om, pe altul, îl asmute.
18 Cine-ngrijeşte un smochin,
Îi va mânca rodul, din plin.
Cine, stăpânul, îşi păzeşte,
A lui răsplată o primeşte.
19 Precum în ale apei unde,
Faţă la faţă va răspunde,
La fel, inima omului
Răspunde-va seamănului.
20 Cum locuinţa morţilor
Şi-adâncul înfiorător
Nu pot să fie săturate,
Asemenea sunt însetate
Privirile oamenilor,
Căci nesătui sunt ochii lor.
21 Tava, argintul, lămureşte;
Cuptorul, aur, limpezeşte;
Cum e tigaia şi-un cuptor
De puritate dătător
Pentru metalele aceste,
Şi pentru om, asemeni este,
Când dobândeşte-un nume bun.
22 Pe omul care e nebun,
Ca pe grăunţe de-l aşezi
În piuă şi ai să-l pisezi
Cu pisălogul, n-ai să poţi
Ca nebunia să i-o scoţi.
23 De ale tale oi, grijeşte,
Şi turmele ţi le păzeşte.
24 Află că nici o bogăţie
Nu-i veşnică, iar pe vecie,
Nici o cunună nu va sta.
25 Iarba, din nou, se va sălta
După ce fânu-i ridicat,
Iar cel din munţi e adunat.
26 Mieii sunt pentru-mbrăcăminte,
Iar ţapii sunt – să iei aminte –
Pentru munca ogorului,
Drept plată, muncitorului.
27 Destul, laptele caprelor,
Îţi este ca, nevoilor,
Să le faci faţă: tu să ai,
Şi slujnicelor, să le dai.