1 Cel rău fuge, necontenit,
Chiar dacă nu e urmărit;
Neprihănitul, tot mereu,
Are-ndrăzneala unui leu.
2 Când e răscoală într-o ţară,
Mulţi capi, acolo, au s-apară;
Cu omul care-i încercat –
Şi priceput s-a arătat –
Domnia însă dăinuieşte.
3 Săracul care asupreşte
Pe alţii – mai nenorociţi
Decât e el, şi-obijduiţi –
E ca o rupere de nor
Care aduce-n viitor –
În ziua veşnică de mâine –
O lipsă groaznică de pâine.
4 Cel cari de lege e lipsit,
Doar pe cel rău l-a preamărit;
Astfel, mânia îi stârneşte
Aceluia ce o păzeşte.
5 Omul cel rău – la rău dedat –
Nu va-nţelege niciodat’,
Ce este drept; dar acel care
Îl caută pe Domnul, are –
Mereu – totul, să înţeleagă.
6 Mai mare preţ o să culeagă
Săracul cel neprihănit,
Decât bogatul ce-a păşit
Pe-o cale strâmbă şi urâtă.
7 De cineva dacă-i păzită
Legea, acela-i priceput
Şi e, de toţi, bine văzut,
Fiind cinstea tatălui său;
Dar cel ce umblă doar la rău –
Cu toţi stricaţii după sine –
Îi face tatălui ruşine.
8 Cine averea îşi sporeşte
Prin camătă, o dobândeşte
Pentru acel cari milă are
De cei săraci, în strâmtorare.
9 Dacă-şi întoarce cineva
Urechile, ca nu cumva
S-audă ce se porunceşte
Prin lege, şi se răzvrăteşte
Nevrând legii a se supune,
Scârbă-i chiar şi-a lui rugăciune.
10 Acel care l-a rătăcit
Pe omul cel neprihănit,
Ducându-l – fără vreo pricină –
Pe-o cale rea, pentru-a sa vină
O să primească, drept răsplată,
Groapa ce-a fost de el săpată.
11 Bogatul se crede deştept;
Însă săracul – înţelept
Şi priceput – îl cercetează
În tot ceea ce el lucrează.
12 Neprihăniţii biruiesc
Şi mare slavă dobândesc;
Dar când cei răi sunt înălţaţi,
Toţi se ascund, înspăimântaţi.
13 Cel cari greşeala-şi tăinuieşte
Mereu, nicicând nu propăşeşte;
Dar dacă a mărturisit
Şi-apoi de rele s-a ferit,
Atunci omul acela are
Să dobândească îndurare.
14 Acela cari, necontenit,
Se teme, este fericit;
Dar inima de-şi împietreşte,
Nenorocirea îl loveşte.
15 Precum un leu, răcnind furios –
Sau urs flămând şi fioros –
Aşa-i cel rău, stăpânitor
Peste-al săracilor popor.
16 Un domn, nepriceput din fire,
Spori-va a lui asuprire;
Acela zilele-şi lungeşte,
Cari, lăcomia, n-o iubeşte.
17 Omul – cu cugetu-ncărcat
De sângele ce l-a vărsat –
Fuge spre groapă, s-o găsească.
Lăsaţi-l! Nimeni, nu-l oprească!
18 Cine umblă-n neprihănire,
Îşi dobândeşte mântuire;
Dar cine, pe căi strâmbe, merge,
Acela, groapa, îşi alege.
19 Cel cari, ogorul, îşi lucrează,
Belşug de pâine o să vază;
Cine, nimicuri, a cătat,
Doar peste sărăcie-a dat.
20 Cel credincios – pentru purtări –
De multe binecuvântări
Are să fie năpădit;
Dar fi-va aspru pedepsit
Acela cari o să dorească,
Iute, să se îmbogăţească.
21 Nu este bine să priveşti
Faţa cuiva, să nu greşeşti;
Căci pentr-o pâine, în păcat,
Cădea-va cel înfometat.
22 Pizmaşul, grabnic, îşi sporeşte
Avutul şi se-mbogăţeşte;
Dar iute, lipsa va veni
Şi peste faţă-l va plesni.
23 Cel care mustră dobândeşte –
Faţă de cel ce linguşeşte –
Bunăvoinţă, mult mai multă,
Din partea celor ce-i ascultă.
24 Cel cari părinţi-şi jefuieşte,
Zicând că nu păcătuieşte,
Tovarăş e cu acel care,
„Nimicitorul”, nume-şi are.
25 Cel lacom certuri doar stârneşte;
Cel care-n Domnul se-ntăreşte,
Are să fie săturat.
26 Acela care-a arătat
Încredere-n inima lui,
E-asemenea nebunului;
De-acel cari în înţelepciune
Umblă mereu, se poate spune
Că o să fie mântuit.
27 Cel care s-a milostivit
Şi pe sărac l-a ajutat,
De lipsă nu va fi-ncercat;
Dar celui ce nu vrea să-l vadă,
Pe cap, blesteme au să-i cadă.
28 Când cei răi fi-vor înălţaţi,
Fugi-vor toţi, înspăimântaţi;
Când pier, domnia îşi sfârşesc
Şi-atunci cei buni se înmulţesc.