1 Un om, care s-a-mpotrivit
Mustrărilor, va fi zdrobit.
2 Atunci când cei buni se-nmulţesc,
Popoarele se veselesc;
Dar când cel rău e-nscăunat,
Poporul geme, ne-ncetat.
3 Înţelepciunea de-o iubeşte
Un fiu, tatăl îşi veseleşte;
Dar dacă curve doar a vrut,
A risipit tot ce-a avut.
4 Dreptatea, ţara, întăreşte;
Mita, însă, o nimiceşte;
5 Acela cari şi-a linguşit
Aproapele, i-a pregătit
O cursă, căci lauda lui
E-un laţ întins aproapelui.
6 Cursă-i păcatul celui rău;
Cel bun, însă, prin Domnul său,
Mereu va fi biruitor.
7 Cerinţele săracilor,
Cel bun, mereu, le-a priceput,
Însă cel rău nu le-a văzut.
8 Cel uşuratic, în cetate,
Foc va aprinde, oricând poate;
Dar înţeleptul o să ştie
Să stingă valul de mânie.
9 Un înţelept şi un nebun,
Dacă se ceartă, pot să spun
Că de-s voioşi sau supăraţi,
Nicicând nu vor fi împăcaţi.
Orice strădanie se face,
Ei n-au s-ajungă-n veci, la pace.
10 Cei care sunt neprihăniţi,
Întotdeauna sunt urâţi
De cei, de sânge, însetaţi,
Deşi ei sunt priviţi ca fraţi.
Dar viaţa lor e ocrotită
De lumea cea neprihănită.
11 Cel prost patima-şi dezveleşte;
Dar înţeleptul şi-o struneşte.
12 Când cel care pe tron va sta,
Minciunii, crez va arăta,
Atuncea slujitorii lui
Vor fi argaţi ai răului.
13 Omul sărac şi cel bogat
Se întâlnesc neîncetat,
Pentru că Domnul – e ştiut –
Pe amândoi că i-a făcut
La fel, din lut când i-a luat
Şi ai lor ochi i-a luminat.
14 Un împărat ce dovedeşte
Că drepte judecăţi rosteşte,
Îşi întăreşte, pe vecie,
Scaunul său pentru domnie.
15 Nuiaua însă, şi certarea
Au să aducă ascultarea
De sfaturile cele bune
Şi au să dea înţelepciune.
Copilul, slobod pe-a sa cale,
Face ruşine mamei sale.
16 Atunci când cei răi se-nmulţesc,
Păcatele mereu sporesc;
Dar cei buni, însă, au să-i vadă
Pe toţi cei răi cum au să cadă.
17 Pe fiul tău, să-l pedepseşti
Şi-odihnă ai să dobândeşti
Din parte-i, iar pe-a ta cărare
Îţi va aduce desfătare.
18 Când nu există nici o ştire
Dată printr-o descoperire
Dumnezeiască, fără frâu
Este poporul, în desfrâu;
Dar fericire dobândeşte
Cel care legea o păzeşte!
19 Nu prin cuvinte-i pedepsit
Robul cel care a greşit,
Căci chiar dacă-nţelege, n-are
Ca să îţi deie ascultare.
20 De vezi un om care vorbeşte
Nechibzuit, nădăjduieşte
Mai multe de la un nebun,
Căci el este cu mult mai bun.
21 Sluga, cari din copilărie,
Deprinsă-i în răsfăţ să fie,
O să ajungă mai târziu,
Să creadă că îţi este fiu.
22 Cel mincinos certuri stârneşte;
Iar cel furios păcătuieşte.
23 Mândria este, bunăoară,
Aceea care îl coboară
Pe om; însă cine-i smerit,
Cu cinste este răsplătit.
24 Cel cari cu-n hoţ prada-mpărţeşte,
Acela viaţa îşi urăşte.
25 Frica de om s-a arătat
Cursă, celui ce s-a speriat;
Dar cel ce crede-n Dumnezeu,
Neînfricat va fi, mereu.
26 Bunăvoinţă, mulţi doresc
De la acei ce stăpânesc;
Dar Dumnezeu e Acel care
Dreptate-i dă la fiecare.
27 Scârbă sunt cei nelegiuiţi,
Pentru toţi cei neprihăniţi;
Pe cel ce-n adevăr păşeşte,
Cel rău cu scârbă îl priveşte.”