1 Tu, fiul meu, vezi nu uita
Ce-ţi spun eu, şi-n inima ta
Păstrează sfaturile mele.
Mare folos îţi aduc ele,
2 Căci anii vieţii ţi-i lungesc
Şi multă pace-ţi dăruiesc.
3 Veghează dar, necontenit
Să nu fii, cumva, părăsit
De bunătate şi credinţă.
Păzeşte-le, cu sârguinţă.
De gât, legate să îţi fie,
Pe tabla inimii le scrie!
4 Astfel, ştiinţă dobândeşti
Şi trecere ai să primeşti
Atât în faţa omului,
Cât şi în faţa Domnului.
5 Încrede-te în Dumnezeu
Din tot cugetul tău, mereu,
Că mari nădejdi n-ai a îţi pune
În bruma ta de-nţelepciune.
6 Tu recunoaşte-L, fiul meu,
Veşnic, pe Bunul Dumnezeu,
Iar El te va călăuzi
Şi calea ţi-o va netezi.
7 Singur, să nu te ţii deştept.
Să nu te crezi prea înţelept
Vreodată în cugetul tău.
Abateţi pasul de la rău
Şi teme-te de Dumnezeu.
8 Aşa, vei căpăta, mereu,
Pentru al tău trup, sănătate,
Iar oasele-ţi vor fi lăsate
Să se înfrupte din răcoare,
Şi tihnă binefăcătoare.
9 Pe Dumnezeu, să Îl cinsteşti
Cu-averea ce o dobândeşti,
Cu roadele întâi luate
Din bunurile ce-ţi sunt date.
10 Astfel, grânaru-ţi va fi plin,
Iar teascurile pentru vin,
De plinul mustului, vor geme
Când vine-a roadelor strâns vreme.
11 Cât de mustrarea Domnului
Precum şi de pedeapsa Lui,
Te sfătuiesc să chibzuieşti
Şi să nu le dispreţuieşti.
12 Căci El, pe cel ce îl iubeşte
Îl mustră, precum dojeneşte
Un tată pe copilul său
Îndepărtându-l de la rău.
13 Ferice de cel ce-a găsit
Înţelepciunea şi-a primit
Pricepere. Câştigul care
14 Ea îl aduce, e mai mare
Decât argintul. Ce venit
Aduce ea, mai preţuit
E, decât aurul curat,
15 Decât mărgăritaru-a dat,
Decât toată averea ta.
Nimic în faţă-i nu va sta!
16 În dreapta ei, e viaţă lungă,
Iar bogăţie – să-ţi ajungă
Şi slavă ca de împărat –
În stânga ţine, ne-ncetat.
17 Ale ei drumuri sunt plăcute
Şi căile îi sunt făcute,
Pace s-aducă pentru om.
18 Ea e asemeni unui pom
De viaţă, pentru cel ce-o ia;
Iar cine-a pus mâna pe ea,
Se cheamă că e fericit.
19 Pe-nţelepciune a zidit
Domnul pământul, iar apoi
A-ntins de-asupră-i ceruri noi,
Cu-a Lui pricepere. Ştiinţa
20 Şi-a dovedit, prin iscusinţa
Cu care-Adâncul l-a deschis,
Cum a făcut ca în abis –
Din cer – să lase rouă norii,
Peste pământ, când sosesc zorii.
21 Copile, să nu-ndepărtezi
Tot ce ţi-am spus, ci să păstrezi
Învăţătura ce ţi-am dat,
Sub ochii tăi, neîncetat!
Păstrează, în a ta fiinţă,
Înţelepciune, chibzuinţă!
22 Căci ele, toată viaţa ta,
Podoabă-n suflet îţi vor sta;
Podoabe-ţi sunt la gâtul tău.
23 Atunci, ferit de orice rău,
Încrezător tu vei călca
Pe drum. Nu-ţi va aluneca
Piciorul; nu te poticneşti,
Ci hotărât ai să păşeşti.
24 Când îţi laşi trupul să se culce
N-o să ai teamă şi-atunci, dulce
Îţi va fi somnul, negreşit.
25 De spaimă, nu vei fi lovit
Sau de vreo altă năvălire
A celor care-s răi din fire,
26 Căci Domnul e nădejdea ta
Şi-n apărare îţi va sta.
El are să îţi dea putere,
Ferindu-ţi pasul de cădere.
27 Nu te opri a face bine,
Cât este atârnat de tine.
28 Nu-i spune celui ce-o să-ţi ceară
„Te du, şi vin-o mâine, iară”.
Ajută-l fără ca să stai
Pe gânduri, dacă poţi să-i dai.
29 În contra aproapelui tău,
Nicicând să nu ai vreun gând rău,
Când locuieşte liniştit
Fără a-ţi fi pricinuit
Vreun neajuns. Nu căuta
30 Fără pricină-a te certa
Cu cel care nu ţi-a făcut
Nimic, ci pace ai avut
31 Din parte-i. Să nu pizmuieşti
Pe-asupritor, ci să-ţi fereşti
Picioarele, de calea lui,
32 Pentru că-n faţa Domnului
Urât e el; dar preţuit
E omul cel neprihănit.
33 Pe cei răi, Domnul îi loveşte
Cu-al Său blestem ce locuieşte
În casa lor, dar îi veghează
Pe buni şi-i binecuvântează.
34 De cei care batjocoresc
Îşi bate joc, dar har primesc
Toţi cei smeriţi. Vor moşteni
35 Slava, spre a o stăpâni
Cei înţelepţi; căci să ştii bine:
Nebuni-au parte de ruşine.