1 Aminte, fiule, tu ia –
Acum – la-nţelepciunea mea:
Pleacă-ţi urechea şi m-ascultă
Să prinzi învăţătură multă
2 Ca să-ţi sporească chibzuinţa,
Iar gurii tale, cunoştinţa
Să nu-i lipsească niciodat’.
3 Iată ce-anume am aflat,
Despre femei: străina are
Buzele dulci şi-amăgitoare.
Dau miere şi-ţi vorbesc duios,
Dar le e mult mai lunecos –
Decât e undelemnul chiar –
Al gurii cer; la urmă dar,
4 Pelin îi e vorba rostită,
Ca sabia ce-i ascuţită
Pe două părţi. Al ei picior,
5 Spre locuinţa morţilor,
Se va-ndreapta, căci ea nu are
6 Cum să găsească o cărare
Spre viaţă, ci se rătăceşte
Fără a şti-ncotro porneşte.
7 Şi-acum fiilor, ascultaţi!
Poveţele mi le urmaţi:
8 Vă depărtaţi de-aste femei!
Să nu vă duceţi, dragii mei,
Nici către uşa casei lor,
9 Ca nu cumva să daţi altor
A voastră vlagă tinerească
Şi-ai voştri ani să-i înrobească
Cel ce de milă e lipsit.
Deci fiul meu, te-am prevenit,
10 Ca nu cumva nişte străini
Avari – de răutate plini –
Din a ta trudă să se-nfrupte
În timp ce tu munceşti pe rupte,
Doar pentru casa altuia.
11 Ia seama dar, la vorba mea,
Să nu ajungi, înspre sfârşit,
Să gemi, cu trupul ostenit,
12 Zicându-ţi: „Ce rău am făcut!
Mă-ntreb, cum oare am putut
Ca să dispreţuiesc certarea,
Iar inima-mi, la fel, mustrarea?
13 Cum oare, nu i-am ascultat,
Pe cei care m-au învăţat?
14 Era să mă nenorocesc,
Cu toate că eu mă găsesc
În mijlocul poporului,
Cuprins în adunarea lui!”
15 Bea apă din a ta fântână,
Din al tău puţ. Ce vrei? Să vină
16 O vreme când a lor izvoare
Să se reverse? Vrei tu, oare,
Să-ţi curgă-n râuri săltăreţe
Apa, peste-a obştii pieţe?
17 Să ţi-o laşi ţie, e mai bine,
Şi nu celui străin de tine.
18 Să-ţi fie binecuvântat
Izvorul şi, neîncetat,
Te bucură de-a ta soţie,
Din tinereţe. Ea să-ţi fie
19 Plăcută ca o căprioară,
Ca o cerboaică-n primăvară.
Iubeşte-o dară, necurmat.
Tot timpul, să fii îmbătat
De ale ei drăgălăşii.
Îndrăgostit, doresc să fii,
De-a ei iubire, ne-ncetat!
20 Crezi că ar fi mai indicat
Ca o străină să găseşti,
De ea să te îndrăgosteşti
Şi-al ei sân să-l îmbrăţişezi?
Nu-i bine! Te rog să mă crezi.
21 E lămurită-a omului
Cărare-n ochii Domnului;
El vede tot ce omul face.
22 Cel rău nu poate-a se desface,
Prins chiar de-a lui nelegiuire.
Păcatul său, în stăpânire
Are să-l ţină, strâns legat.
23 Să moară, el va fi lăsat,
Pentru că s-a văzut că are
Lipsă de orice înfrânare,
Şi-mpiedicat are să fie
În nesfârşita-i nebunie.