1 Doamne, de ce Te-ai depărtat?
De ce Te-ascunzi neîncetat,
Atunci când valuri de necaz
Întunecă al meu obraz?
2 Cel ce e rău, necontenit,
Pe cel ce e nenorocit,
Plin de mândrie-l urmăreşte.
Neîncetat, curse urzeşte,
În cari drept jertfă au să cadă
Mereu, nenorociţii, pradă.
3 Cel rău, cu pofta lui cea mare,
Se va făli fără-ncetare.
Cel răpitor batjocoreşte
Pe Domnul şi-L nesocoteşte.
4 Cel rău – trufaş – zice mereu:
„Nu pedepseşte Dumnezeu!
Căci Domnul nici măcar nu este,
Ci totul este o poveste!”
Astfel de gânduri, cel rău are.
5 Trebile lui, fără-ncetare,
Bine îi merg în orice vreme,
Şi de nimeni el nu se teme.
Înalte-s ale Tale toate
Mari judecăţi, iar el nu poate
Ca să le vadă şi n-au preţ.
De-aceea, suflă cu dispreţ
El, împotriva orişicui.
6 Mereu, zice-n inima lui:
„În veci, eu sunt de neclintit
Şi de necazuri sunt scutit!”
7 Gura-i e plină-n orice vreme
De vicleşuguri, de blesteme,
Precum şi de-nşelătorie.
Mereu, sub limbă, o să ţie
Fărădelegi şi răutate.
8 La pândă şade – lângă sate –
Şi caută, neîncetat,
Să-l piardă pe nevinovat,
În locuri dosnice pitit.
Ai săi ochi, pe nenorocit,
Întotdeauna îl pândesc
Şi pas cu pas îl urmăresc.
9 Ca şi un leu în vizuină,
Pândeşte, aşteptând să vină
Omul care-i nenorocit
Şi-n laţul ce l-a pregătit,
Are să-l prindă, de îndat’.
10 Se-ndoaie – ba s-a şi plecat –
Şi caută, fără-ncetare,
Pe cei săraci să-i prindă-n gheare!
11 Îşi zice-n inimă, mereu:
„Toate le uită Dumnezeu!
Şi-ascunde Faţa şi, astfel,
Nimic – în veci – nu vede El!”
12 Scoală-Te Doamne, nu mai sta,
Ci Îţi ridică mâna Ta!
Nu îi uita pe cei ce sânt
Nenorociţi, pe-acest pământ!
13 De ce, cel rău – pe Dumnezeu –
Să Îl hulească tot mereu?
De ce-i îngădui răului,
Să creadă în inima lui
Că Tu, Doamne, nu pedepseşti?
14 Dar Tu vezi tot, căci Tu priveşti
Necazurile, suferinţa,
Şi doar Tu, Doamne, ai putinţa
Să iei în mâini pricina lor.
Tu eşti nădejdea tuturor.
În Tine, cel ce s-a vădit
Precum că e nenorocit,
Şi-a pus toată nădejdea lui.
De-asemenea, orfanului,
Mereu îi dai sprijinul Tău.
15 Zdrobeşte braţul celui rău,
Iar făr’delegea săvârşită,
Nu o lăsa nepedepsită!
Să piară dar, din ochii Tăi,
Sămânţa oamenilor răi!
16 Domnul este înscăunat
În veci de veci ca Împărat.
Popoarele pământului –
Care se află-n ţara Lui –
De către El, sunt nimicite.
17 Tu, rugăciunile rostite
De cei aflaţi în suferinţă,
Le-asculţi mereu, cu-ngăduinţă.
Din cerul Tău, spre ei, priveşti
Şi-n inimă îi întăreşti.
Îţi pleci urechea către ei,
18 Şi faci dreptate la acei
Cari sunt orfani, sau asupriţi,
Să nu mai fie îngroziţi
Sărmanii oameni care sânt
Numai o mână de pământ.