1 Voi lăuda pe Domnul meu,
Din toată inima, mereu.
Minuni câte-a înfăptuit,
Eu le voi fi istorisit.
2 Tu Doamne, îmi eşti bucurie.
Din Tine, îmi fac veselie
Şi – Prea Înalte Dumnezeu –
Am să-Ţi cânt Numele, mereu.
3 Căci iată, toţi vrăjmaşii mei
Dau înapoi, pentru că ei
Se clatină – nu pot a sta –
Ci pier cu toţi, în faţa Ta.
4 Dreptatea, Tu mi-o sprijineşti
Şi pricina mi-o întăreşti.
Eşti aşezat, din veşnicie,
Pe al Tău scaun de domnie,
Căci Tu eşti drept judecător.
5 Pedeapsă dai neamurilor,
Iar numele au să le fie
Şterse apoi, pentru vecie.
6 S-au dus vrăjmaşii, într-un ceas!
Nici unul nu a mai rămas.
Nişte ruine doar mai sânt,
Împrăştiate pe pământ
7 Ei au pierit, dar Dumnezeu,
În veac va-mpărăţi, mereu.
El şi-a gătit acuma – iată –
Scaunul Său de judecată.
8 Dreptate-mparte Dumnezeu,
Şi judecă lumea, mereu.
Nu face vreo deosebire
Şi astfel – fără părtinire –
Popoarele pământului,
Le judecă din jilţul Lui.
9 Doar Domnul este, negreşit,
Scăparea celui asuprit –
Celui ce este în necaz –
Înseninând al lui obraz.
10 Toţi oamenii din astă lume
Care cunosc al Tău Sfânt Nume,
Se-ncred în Tine, căci Tu eşti
Cel care nu îi părăseşti
Pe cei care Te-au căutat
Şi pe-a Ta cale au umblat!
11 Domnul, mereu, împărăţeşte
Şi în Sion El se găseşte.
Cântaţi cu toţii, Domnului,
Vestiţi apoi, isprava Lui!
Lucrările Lui de sub soare
Vestiţi-le printre popoare!
12 Căci sângele nevinovat,
De către El e răzbunat.
De toţi aceia care sânt
Nenorociţi pe-acest pământ,
Îşi aminteşte, ne-ncetat,
Căci al lor strigăt, nu-i uitat.
13 O Doamne, Dumnezeul meu,
Arată-mi mila Ta, mereu!
Tu vezi ticăloşia-n cari,
Duşmanii mei cei mulţi şi mari,
Acum, pe mine, m-au adus.
Ridică-mă, o Doamne, sus!
Ia-mă de la acele porţi
Care-i veghează pe cei morţi,
14 S-aduc laude Domnului
La porţile Sionului,
Şi să mă bucur, ne-ncetat,
De mântuirea ce mi-ai dat.
15 În gropile ce le-ai făcut,
Iată că neamuri au căzut.
În laţu-ascuns, de Tine-ntins,
Ele, picioarele, şi-au prins.
16 Atunci când Domnul Se iveşte,
Dreptate-n juru-I, împărţeşte.
Cel rău, în lucrul mâinii lui,
Prins este-n faţa Domnului.
17 Spre locuinţa morţilor
Merge poporul răilor,
Şi neamuri care au uitat
De Dumnezeu, neîncetat.
18 Nenorocitul n-o să fie
Uitat de Domnul, pe vecie.
Nădejdile sărmanului
Nu pier în veacul veacului.
19 Te scoală Doamne! Nu lăsa
Ca omul, cu puterea sa,
Să poată birui vreodată!
Doamne, să chemi la judecată,
Pe neamurile care sânt
Aflate pe al Tău pământ!
20 Aruncă groaza Doamne-n ei,
Să ştie oamenii acei
Căci numai nişte oameni sânt,
Iar Tu eşti Dumnezeul Sfânt!