1 Doamne, al nostru Dumnezeu!
Numele Tău e minunat
Peste pământ! Slava-Ţi, mereu,
Mai sus de ceruri, s-a-nălţat.
2 Din gurile copiilor
Şi ale pruncilor aflaţi
La sân, Tu – contra tuturor
Vrăjmaşilor încrâncenaţi –
O-ntăritură Ţi-ai ţesut
Să astupi gura la oricare
Şi-astfel, să tacă, l-ai făcut,
Pe cel cu dor de răzbunare.
3 Când cerurile le privesc,
Şi stelele ce sunt durate
De către Tine, mă gândesc:
4 „Ce-i omul? Ce însemnătate
Poate acesta a avea?
Dar al său fiu”, mă-ntreb cu teamă,
„Cine o fi, ce poate-avea,
Încât să iei Tu, la el, seamă?”
5 Iată că înţeles-am eu,
Că l-ai făcut ca, mai prejos,
Să fie decât Dumnezeu,
Doar cu puţin, neîndoios.
6 I-ai dat apoi, în stăpânire,
Lucrarea Ta cea minunată,
Şi-n acest fel, întreaga fire,
Îi este la picioare-aflată.
7 I-ai dat în stăpânire oi,
I-ai dat fiarele câmpului,
I-ai dat cirezile de boi
8 Şi păsările cerului.
Tu stăpânire i-ai mai dat
Şi peste peşti-aflaţi în mare,
Şi-n mâna lui ai mai lăsat
Tot ce-i pe-a apelor cărare.
9 Doamne, al nostru Dumnezeu,
Numele Tău e minunat
Pe-ntreg pământul şi, mereu,
Mai sus de ceruri e-nălţat!