1 Doamne, Te rog să iei aminte
La rugăciunea mea fierbinte
Şi fă s-ajungă pân’ la Tine,
Strigătul meu. Doamne, de mine,
2 Să nu Te-ascunzi când sunt aflat,
De mari necazuri apăsat!
Pleacă-Ţi urechea către mine,
Atuncea când eu strig la Tine!
Degrabă, Doamne ia aminte,
La rugăciunea mea fierbinte!
3 Căci ale mele zile pier,
Ca fumul înălţat spre cer.
Arse îmi sunt oasele mele
Căci bieţi tăciuni ajuns-au ele.
4 Inima mea este lovită
Şi e ca iarba ofilită.
Chiar şi de pâine, uit mereu.
5 Atât de mare-i plânsul meu,
Încât apoi mă pomenesc
Că oasele mi se lipesc
De carne. Sunt asemenea
6 Precum este o cucuvea
Ce se ascunde-ntre ruine.
Cel care seamănă cu mine,
E pelicanul din pustie.
7 Somnul nu vrea să îmi mai vie.
Ca pasărea însingurată –
Pe un acoperiş uitată –
Ajuns-am ca să fiu acum.
8 Mereu, pe-al vieţii mele drum,
Vrăjmaşii mă batjocoresc.
Potrivnicii mă urmăresc,
Plini de mânie. Ne-ncetat,
Ei – doar pe mine – au jurat.
9 Acum, ţărâna se vădeşte
Că pâinea mi-o înlocuieşte,
Iar băutura mi se-arată,
Cu lacrimi doar amestecată.
10 Căci mă încearcă-a Ta mânie
Şi urmărit sunt de urgie.
Departe, Tu m-ai aruncat,
După ce-ntâi m-ai ridicat.
11 Zilele mele stau să treacă
Precum o umbră care pleacă.
Gata-s, din lume, să mă duc
Şi-asemeni ierbii mă usuc.
12 Dar Doamne, Tu Te dovedeşti
Că pe vecie-mpărăţeşti,
Iar pomenirea o să-Ţi ţie
Din neam în neam, în veşnicie.
13 Te vei scula de pe-al Tău tron,
Ca să ai milă de Sion,
Căci este vremea potrivită
Pentru-ndurarea hărăzită,
14 Iar robii Tăi se dovedesc
Că pietrele i le iubesc
Şi iată, milă le e până
Şi de-a Sionului ţărână.
15 Popoarele de pe pământ
Şi cei cari, împăraţi, le sânt,
De al Tău Nume se vor teme
Şi de-a Ta slavă-n orice vreme.
16 Sionul fi-va, iar, zidit,
De către Domnul, negreşit,
Căci slava Lui cea minunată
Iar o să fie arătată.
17 El ia – necontenit – aminte,
La rugăciunea cea fierbinte,
Făcută de cel necăjit
Cari nevoiaş s-a dovedit,
Căci ruga nevoiaşului
Nu-i lepădată-n faţa Lui.
18 Lucrul acesta să se scrie,
Pentru cei care au să vie,
Iar cei care se nasc mereu,
Să-l laude pe Dumnezeu!
19 De la-nălţimea cea pe care
Numai sfinţenia Lui o are,
Domnul priveşte spre pământ,
20 La geamătul celor ce sânt
Ajunşi a fi prinşi de război,
Pentru a-i izbăvi apoi,
Pe-aceia care se vădesc
Cum că pe moarte se găsesc.
21 Ei vor vesti Sionului,
Mereu, Numele Domnului;
Iar laudele-I hărăzite
Vor fi-n Ierusalim vestite,
22 Atunci când cei ce-s împăraţi,
Peste popoare aşezaţi,
Cu ai lor oameni au să vie,
Vrând, în Ierusalim, să fie,
Spre a-L sluji apoi, mereu,
Pe-al nostru Domn şi Dumnezeu.
23 Puterea, El mi-a frânt-o-n drum
Şi mi-a scurtat viaţa acum.
24 Eu zic: „Doamne, milă aş vrea,
Căci jumătate-i viaţa mea.
Arată-mi îndurare mie,
Căci anii Tăi ţin pe vecie!”
25 Acest pământ – cum e ştiut –
Tu, în vechime, l-ai făcut,
Iar cerurile – negreşit –
Mâinile Tale le-au urzit.
26 Toate-au să piară, ştiu prea bine,
Însă Tu Doamne vei rămâne.
Ca şi o haină veche sânt
Şi-ai să le schimbi ca pe-un veşmânt.
27 Dar Tu Acelaşi vei rămâne,
Iar anii Tăi veşnic vor ţine.
28 Fiii, pe care au să-i nască
Ai Tăi robi, au să locuiască
În ţară. Înaintea Ta,
Sămânţa lor, veşnic, va sta.