1 Suflet al meu, pe Dumnezeu,
Să-L binecuvintezi mereu!
Doamne, Tu eşti Acela care
Te-areţi nemărginit de mare!
În străluciri eşti îmbrăcat
Şi-n măreţie-nveşmântat!
2 Tu, cu lumină, Te-nveleşti
Căci drept manta o foloseşti.
În mâna Ta, ceru-l cuprinzi
Şi ca pe-un cort Tu îl întinzi.
3 Din ape, vârf Îţi întocmeşti,
Acolo unde locuieşti.
Norii, drept car Ţie Îţi sânt
Şi umbli pe aripi de vânt.
4 Din râuri, soli, Îţi întocmeşti;
Din flăcări, slujitori croieşti.
5 Pe temelii tari ai zidit
Pământul, când l-ai întocmit
Şi de aceea niciodat’,
El n-o să fie clătinat.
6 Adâncul, Tu l-ai folosit
Ca pe un strai şi-ai învelit
Pământul. Vârful munţilor
Era sub vălul apelor.
7 Tu, însă, ai ameninţat
Apa care s-a-nspăimântat.
De al Tău tunet s-a-ngrozit
Şi-n mare grabă a fugit,
8 Umblând pe-ale munţilor căi
Şi coborând, apoi, în văi,
Până la locul hărăzit,
Pe care Tu l-ai pregătit.
9 O margine-a fost aşezată
Apoi, şi n-a mai fost lăsată
Ca peste ea să poată trece,
Pământul să îl mai înece.
10 În văi, Tu faci ca să ţâşnească
Izvoare şi să şuşotească
Ale lor ape, printre frunţi
De stânci, hălăduind prin munţi.
11 Fiarele care sunt aflate
Pe câmp, din ele-s adăpate.
Măgari sălbatici se opresc
Şi însetarea-şi potolesc.
12 Pe malurile râului,
Stau păsările cerului,
Iar al lor glas – necontenit –
Prin rămuriş e auzit.
13 Din locul Său înalt, mereu,
Munţii îi udă Dumnezeu,
Iar de al Lui rod minunat
Pământul este săturat.
14 Tu faci să crească iarba care
E pentru-a vitelor mâncare.
Îi dai verdeţuri omului,
Din roadele pământului,
Să aibă hrană-mbelşugată.
15 Vin îi mai dărui, totodată,
Cu care se înviorează.
Faţa şi-o înfrumuseţează,
Cu untdelemnul dat de Tine.
Pâine îi dai, pentru a-şi ţine
Inima tare-n pieptul lui.
16 Se udă pomii Domnului –
Cedrii Libanului – pe care
El i-a sădit, pe fiecare.
17 În ei, păsări se-adăpostesc
Şi cuiburi îşi alcătuiesc,
Iar cocostârcii cei frumoşi,
Loc îşi aleg, în chiparoşi.
18 Ţapii sălbatici se vădesc,
În munţi-nalţi, că locuiesc,
Iar stâncile bătrâne-au fost,
Loc pentru iepuri, de-adăpost.
19 El a făcut luna, să ştie,
Răbojul vremii, să îl ţie.
Soare-a făcut apoi, să-i spună
Când trebuie ca să apună.
20 El face bezna ca să iasă
Şi-al nopţii văl atunci se lasă,
Iar fiarele pădurilor
Se mişcă în adâncul lor.
21 Puii de lei, flămânzi, mugesc
Şi după pradă se pornesc,
Hrană cerându-I Domnului.
22 La răsăritul soarelui,
Fiarele pleacă înapoi
Şi-n vizuine dorm apoi.
23 Dar iată, omul iese iară,
La munca lui, până pe seară.
24 Ce multe-s, Doamne, ale Tale
Lucrări! Tu ai găsit cu cale,
Ca să le faci cu-nţelepciune,
Ca pe pământ să le poţi pune.
25 Pe-al ei cuprins, întinsa mare
Multe vieţuitoare are.
26 Corăbiile îi străbat
Întinderile-n lung şi-n lat.
Leviatanul l-ai făcut,
Doamne, pentru că Tu ai vrut
Ca să se joace ne-ncetat,
În valul ei cel înspumat.
27 Acum, aste vieţuitoare,
Toate aşteaptă răbdătoare,
Ca să le dai hrană, la vreme.
28 Ele nu au de ce se teme,
Căci ştiu că îşi vor căpăta
Hrana, mereu, din mâna Ta.
29 Când Faţa Ta nu se arată,
Un tremur le cuprinde-ndată.
Le iei suflarea: ele mor
Şi intră în ţărâna lor.
30 Când le trimiţi suflare-n dar,
Zidite ele vor fi iar.
În acest fel, cu a lor viaţă,
Tu înnoieşti a lumii faţă.
31 Să ţină slava Domnului,
De-acum în veacul veacului!
Domnul să aibă bucurie
De lucrul Său, pentru vecie!
32 Către pământ, El S-a uitat
Şi-acesta s-a cutremurat.
Munţii, să fumege, au prins,
Atunci când Domnul i-a atins.
33 Cât voi trăi, lui Dumnezeu,
Îi cânt şi-L laud, tot mereu.
34 Plăcut, al meu cuvânt să-I fie!
Iată că a mea bucurie
E Domnul, căci de El, mereu,
Se bucură sufletul meu.
35 Aceia cari păcătoşi sânt
Să piară-acum, de pe pământ,
Iar toţi cei răi să nu mai fie,
Ci morţi s-ajungă, pe vecie!
Suflet al meu, pe Dumnezeu,
Să-L binecuvintezi mereu!
Toţi cei ce-n lume vă aflaţi,
Pe Domnul să Îl lăudaţi!